Zonele Monetare

1. Teoria zonelor monetare optime

Zona monetară optimă este acea zonă pentru care costul renunţării la rate de schimb flexibile sau la opţiunea de realiniere este mai scăzut decât beneficiile unei monede unice.

Teoria Zonelor Monetare Optime, dezvoltată de Mundell (1961), McKinnon (1963) si Kenen (1969) defineşte zona monetară optimă ca fiind acea zonă geografică în care statele membre trebuie să folosească cursuri de schimb fixe sau moneda unică.

Criterii pe care o ţară trebuie sa le indeplineasca pentru a putea apartine unei zone monetare optime pot fi clasificate in funcţie de:

1. Proprietăţi legate de manifestarea şocurilor asimetrice (aceste proprietăţi presupun existenţa convergenţei structurale a economiilor ce compun zona analizată). În prezenţa acestor proprietăţi rata de schimb reprezintă un instrument de ajustare mai puţin util:

a. Structura producţiei şi consumului

b. Gradul de deschidere a economiei

c. Similaritatea ratelor inflaţiei

Structura producţiei. Dacă economiile care doresc să formeze o uniune monetară au structuri ale producţiei apropiate atunci ele se comportă ca un grup şi nu suferă din cauza şocurilor asimetrice. În altă ordine de idei, un nivel ridicat al diversificării în producţie şi consum, care are corespondent în importuri şi exporturi, limitează impactul unor şocuri specifice unui sector anume. Deci diversificarea reduce nevoia de a apela la ajustarea prin curs de schimb şi asigură protecţie împotriva unei varietăţi de şocuri (Kenen (1969)). Ţările partenere cu economii diversificate vor avea costuri reduse de pe urma renunţării la modificările ratei de schimb, putând considera benefică o monedă unică.

Gradul de deschidere a economiei poate fi analizat prin mai multe dimensiuni: nivelul integrării comerciale (rata dintre exporturile plus importurile reciproce şi PIB), ponderea bunurilor comercializabile extern faţă de cele necomercializabile în producţie şi consum, înclinaţia marginală spre import sau mobilitatea internaţională a capitalurilor. Aceste concepte se suprapun, dar nu sunt sinonime. De exemplu o economie poate fi caracterizată printr-o pondere ridicată a bunurilor comercializabile, având în acelaşi timp importuri şi exporturi reduse. Dacă ne referim la gradul de deschidere al economiei faţă de potenţialii parteneri din zona monetară, acesta este important din două motive. În primul rând cu cât gradul de deschidere este mai mare cu atât vor fi mai mulţi agenţi economici care câştigă din stabilitatea cursului, deci beneficii mai mari ale unificării monetare. În al doilea rând, dacă gradul de deschidere este mare, este foarte probabil ca modificările preţurilor externe să se transmită preţurilor interne, şi implicit nivelului de trai. Astfel devalorizarea monedei naţionale va transmite imediat efectele asupra preţurilor interne, nefiind recomandată ca instrument de ajustare. Chiar dacă acest criteriu nu este strâns legat de şocurile asimetrice, el este important deoarece un grad ridicat de integrare poate duce la o mai bună corelare a ciclurilor economice, şi ca urmare la sincronizarea şocurilor.

În graficul prezentat în continuare este realizată o evaluare a beneficiilor şi costurilor în funcţie de gradul de deschidere a economiei. Beneficiile cresc odată cu gradul de deschidere al economiei iar costurile scad.

Grafic 2. Costuri şi beneficii ale uniunii monetare

Similaritatea ratelor inflaţiei. Dezechilibrele externe pot fi provocate de diferenţe

substanţiale dintre ratele inflaţiei. Fleming (1971) a arătat că rate ale inflaţiei similare (şi reduse) asigură stabilizarea schimburilor comerciale, ceea ce susţine echilibrul contului curent şi reduce rolul ratei de schimb. În acelaşi timp rate similare ale inflaţiei demonstrează posibilitatea coordonării politicilor economice în general, şi a politicilor monetare în special, adică un anumit nivel al convergenţei structurale.

2. Proprietăţi care pot asigura ajustări ale pieţei în cazul lipsei ratei de schimb ca instrument de politică economică (flexibilitate a pieţelor):

a. Flexibilitatea preţurilor şi a salariilor

b. Mobilitatea capitalului

c. Mobilitatea forţei de muncă

d. Integrarea financiară

Flexibilitatea preţurilor şi a salariilor. Dacă preţurile şi salariile sunt flexibile între şi în interiorul ţărilor care doresc o monedă unică, atunci ajustarea care urmează unui şoc este puţin probabil că va duce la şomaj într-o ţară şi/sau inflaţie în alta. Acest aspect reduce necesitatea de realiza modificări ale ratei de schimb. În cazul opus, dacă salariile şi preţurile sunt rigide este nevoie de ajustarea ratei de schimb care le va face flexibile în termeni reali, iar lipsa instrumentului curs valutar reprezintă un cost. Oricum flexibilitatea salariilor şi a preţurilor facilitează ajustarea pe termen scurt. Persistenţa şocurilor provoacă în schimb modificări permanente a preţurilor şi salariilor reale.

Aşadar ţările care beneficiază de aceste instrumente de ajustare vor cunoaşte costuri mai mici de pe urma aderării la o uniune monetară, dar ţările în care salariile sunt rigide vor fi expuse unor costuri mari.