Microprocesorul Intel Pentium II

I. Introducere în Pentium II

În 1968, Robert Noyce, inventatorul circuitului integrat de siliciu, Gordon Moore, faimos datorită legii lui Moore şi Arthur Rock, un capitalist întreprinzător din San Francisco au fondat Intel Corporation pentru a fabrica cipuri de memorie. În primul an de funcţionare Intel a vîndut cipuri în valoare de doar 3000 de $, dar afacerile s-au mai redresat de atunci.

La sfîrşitul anilor '60 calculatoarele erau nişte maşini electromecanice mari, de dimensiunea unei imprimante laser moderne, şi cîntăreau 20 Kg. O companie japoneză, Busicom, comandă în septembrie 1969, companiei Intel, 12 cipuri specifice pentru un calculator electronic plănuit. Inginerul desemnat de Intel să se ocupe de acest proiect, Ted Hoff, studiază planurile şi realizează că ar putea pune pe un singur cip o UCP pe 4 biţi, de uz general, care să facă acelaşi lucru şi să fie şi mai simplu, şi mai ieftină. Aşa a apărut în 1970 prima UCP pe un singur cip, numită 4004 şi avînd 2300 de tranzistoare (Faggin ş.a 1996).

Merită amintit faptul că nici Intel, nici Busicom nu au realizat ce făcuseră de fapt. Cînd Intel a decis că ar merita să încerce să folosească 4004 în alte proiecte, s-a oferit să răscumpere de la Busicom toale drepturile asupra noului cip, returnîndu-i cele 60000 de $ pe care aceasta le plătise iniţial companiei Intel pentru dezvoltarea cipului. oferta a fost acceptată imediat şi Intel a început să lucreze la versiunea pe 8 biţi, cipul 8008, care a fost introdus în 1972.

Intel a utilizat o linie de producţie cu volum mic, deoarece nu se aştepta la prea multe cereri pentru 8008. Spre surprinderea tuturor, interesul arătat a fost enorm, determinînd Intel să se gîndească la proiectarea unui nou cip care să depăşească limita de 16K de memorie a lui 8008 (impusă de numărul de pini ai cipului). Acest proiect s-a materializat prin cipul 8080, o UCP mică, de uz general, lansată pe piaţă în 1974. Asemănător cu ce se întîmplase cu PDP-8, acest produs a stîrnit o adevărată furtună în industrie şi a devenit instantaneu un produs cu o vînzare masivă. Spre deosebire de DEC însă, Intel a vîndut milioane şi nu mii.

În 1978 a apărui 8086, o UCP pe un singur cip cu adevărat pe 16 biţi. Proiectul lui 8086 era oarecum similar cu cei al lui 8080 clar nu integral compatibil. Cipul 8086 a fost urmat de cipul 8088, care avea aceeaşi arhitectură ca şi 8086 şi rula aceleaşi programe, dar avea o magistrală pe 8 biţi şi nu pe 16 biţi, fiind deci în acelaşi timp mai încet şi mai ieftin decît 8086. Acest cip a devenit rapid standard pentru industria calculatoarelor personale odată cu alegerea sa de către IBM pentru sistemul iniţial IBM PC.

Nici 8088, nici 8086 nu puteau adresa mai mult de 1 megaoctet de memorie. La începutul anilor '80 această problemă a devenit din ce în ce mai serioasă, astfel încît Intel a proiectat 80286, o versiune îmbunătăţită compatibilă cu 8086. Setul de instrucţiuni de bază era în principiu acelaşi cu cel al 8086 şi 8088, însă organizarea memoriei era destul de diferită şi cam ciudată, datorită necesităţii păstrării compatibilităţii cu vechile cipuri. Cipul 80286 a fost folosit în IBM PC/AT şi în modelele din gama de mijloc PS/2. Ca şi 8088, s-a bucurat de un succes imens, mai ales că oamenii îl percepeau ca pe un 8088 mai rapid.

În mod logic, următorul pas a fost un adevărat procesor pe 32 de biţi, 80386, apărut în 1985. Ca şi 80286, şi acesta era mai mult sau mai puţin compatibil cu toată seria de la 8080 încoace. Compatibilitatea cu modelele anterioare era o binecuvîntare pentru cei care dădeau importanţă rulării vechiului software şi un inconvenient pentru cei care ar fi preferat o arhitectură simplă, modernă, curată, fără impedimentele greşelilor şi tehnologiilor trecutului.

Peste patru ani a venit 80486. Acesta era în fapt o versiune mai rapidă a procesorului 80386, cu o unitate de calcul în virgulă mobilă şi 8K de memorie intermediară pe cip. Memoria intermediară ( cache memory) se foloseşte pentru păstrarea în interiorul UCP, sau aproape de aceasta, a cuvintelor de memorie celor mai des folosite, în scopul evitării accesului (lent) la memoria principală. Procesorul 80386 mai avea incorporat şi suportul pentru multiprocesare, pentru a permite fabricanţilor să construiască sisteme cu mai multe UCP.

În acest moment Intel descoperă (cu prelul pierderii unui proces în legătură cu marca înregistrată) la numerele (ca 80486) nu pot fi mărci înregistrate, botezîndu-şi în consecinţă următoarea generaţie Pentium (de la grecescul , cinci). Spre deosebire de 80486, care avea o singură bandă de asamblare internă, Pentium are două astfel de benzi ce îl ajută să fie de două ori mai rapid.