Aromatizanți în Produsele Farmaceutice

Introducere

Aditivul este o substanţă auxiliară utilizată în cantităţi mici (câteva procente), la prepararea unui medicament, în scopul ameliorării proprietăţilor sau obţinerii unei noi calităţi:

- asigurarea stabilităţii fizice, chimice şi microbiologice

- modificarea proprietăţilor organoleptice: miros, gust, culoare (ex. coloranti, edulcoranţi, aromatizanţi, conservanţi etc).

Aditivii se clasifică în următoarele grupe precedaţi de prefixul E (dacă sunt aprobaţi de Comunitatea Europeană). In absenţa prefixului, numărul este provizoriu:

E100 ÷ E199 : coloranţi alimentari

E200 ÷ E299 : conservanţi

E300 ÷ E321 : antioxidanţi

E322 ÷ E495 : emulgatori şi stabilizanţi

500 ÷ 619 : gelifianţi, acizi, alcali etc

620 ÷ 637 : aromatizanţi

900 ÷ 927 : diverse.

Un pic de legislaţie

In 1970 Uniunea Europeană a decis ca fiecare aditiv autorizat să fie semnalat, pe etichete sau ambalaje, prin binecunoscutul cod E. Decizia a fost luată în ideea de a avea o legislaţie şi o reglementare foarte precise a aditivilor şi pentru a facilita informarea consumatorilor. De asemeni un aditiv trebuie să fie aprobat de Comitetul de experti FAO/WHO (Food & Agriculture Organization şi World Health Organization).

In legislaţia Uniunii Europene, cerinţele privind aditivii alimentari sunt specificate mai exact prin intermediul Directivelor:

- pentru îndulcitori: Directiva Parlamentului şi Consiliului European 94/35/EC din 30 iunie 1994

- pentru coloranţi: Directiva Parlamentului si Consiliului European 94/36/EC din 30 iunie 1994

- pentru alţi aditivi: Directiva Parlamentului si Consiliului European 95/2/EC din 20 februarie 1995.

Un pic de istorie

Numele lui Avicenna este legat de tehnica de obţinere a uleiurilor volatile prin antrenare cu vapori de apă. Hipocrate, celebru medic grec (460-375 îH), a consacrat numeroase studii îngrijirii pielii, recomandând băile şi masajele parfumate, precum şi folosirea substanţelor aromatice în tratarea diferitelor maladii.

In Franţa, şi nu numai, s-au făcut observaţii interesante pe tema aromaterapiei, plecându-se de la faptul că cei ce lucrau în producerea şi comercializarea parfumurilor erau posesorii unei curioase şi inexplicabile imunităţi împotriva diverselor flageluri de tipul ciumei, holerei şi variolei, imunitate care a fost pusă pe seama esenţelor volatile şi aromatice, ce intră în compoziţia parfumurilor. Aceasta a fost raţiunea recomandării de a arde frunze de ienupăr prin spitalele Parisului în cursul marii epidemii de variolă din 1870.

Aromaterapia a fost folosită din cele mai vechi timpuri cu rezultate miraculoase în tratarea unor afecţiuni şi este o ramură a fitoterapiei. Se bazează pe utilizarea în scopuri terapeutice a uleiurilor volatile, care se mai numesc uleiuri eterice sau uleiuri esenţiale şi este un exemplu de reevaluare ştiinţifică a unor practici milenare.