Formule estetice moderne în opera lui Camil Petrescu

ARGUMENT

Crearea unei opere bogate în conţinut variat şi plină de mister a fost motivul pentru care ne-am simţit atraşi de Camil Petrescu şi în special de romanul său “Patul lui Procust”.

După cercetarea detaliată a întregii opere, Camil Petrescu rămâne pentru noi un scriitor fascinant prin nostalgii secrete şi mistere adânci, prin stilul de viaţă insolit, prezentat în scrierile sale

Considerăm “Patul lui Procust” ca fiind una dintre cele mai originale creaţii din proza românească modernă datorită : noutăţii absolute a formulei compoziţionale ; tipologiei caracterologice a personajelor, ale căror trăsături se dezvăluie treptat, prin alcătuirea unor adevărate dosare de existenţă ; acuităţii analizei psihologice.

Romanul, pentru Camil Petrescu, însemnă experienţa interioară să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu, din mine însumi nu pot ieşi, nu pot vorbi onest decât la persoana I.

Titlul este o metaforă, “Patul lui Procust” face o trimitere directă la o poveste mitologică din Antichitate, conform căreia tâlharul Procust din Atica aducea oaspeţii la han şi-i silea să încapă perfect în singurul pat existent, socotit de el ca spaţiu ideal. Orice nepotrivire a călătorului în patul lui Procust atrăgea după sine ciuntirea omului, dacă acesta era prea lung, ori, dimpotrivă, întinderea lui, dacă acesta era prea scurt până când se potrivea exact măsurii impuse.

Ov. S. Crohmălniceanu remarca faptul că dragostea îi mutilează pe Ladima şi pe Fred, încercând să-i lungească după un fel de pat procustian fatal.

Pornind de la toate cele menţionate mai sus ne dorim ca această lucare să fie una de cercetare, care să sintetizeze tot ceea ce s-a scris până acum despre Camil Petrescu.

CAPITOLUL I : Principii estetice în creaţia lui Camil Petrescu

Dacă în poezia românească primele manifestări ale procesului de sincronizare cu literatura occidentală se efectuează prin simbolism, în proză acest fenomen are loc mai târziu. În anii ’20 ai secolului nostru luăm parte la aşa-zisul moment Liviu Rebreanu ; este momentul realismului obiectiv, corespunzător romanului de tip Honoré de Balzac, Henry Beyle Stendhal, Lev Tolstoi, Charles Dickens (romanul doric, în accepţia lui Nicolae Manolescu, “Arca lui Noe”). Sincronizarea plenară în roman va fi preconizată după aproximativ zece ani, o dată cu generaţia ’30 (Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, Max Blecher), o generaţie lucidă, care va promova literatura “autenticităţii” şi va implementa experimentul. Asistăm la momentul romanului de analiză, al conştiinţei subiective, al persoanei întâi, al jurnalului intim ca model romanesc (romanul ionic, în accepţia aceluiaşi critic).

Camil Petrescu este, în acest context, reprezentativ. El schiţează, în studiul său, “Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, datele esenţiale ale noului tip de roman şi, implicit, ale unei noi viziuni asupra realităţii. Pornind de la constatarea că proza anteproustiană este anacronică în raport cu noile concepţii ştiinţifice şi filozofice, Camil Petrescu ne propune modelul enunţat în titlul conferinţei. Autorul polemizează aici, de fapt, cu omniscienţa, cu ubicuitatea, cu literatura a cărei dogmă este “caracterul”, “tipul” sau, mai bine zis “arhetipul”. Omniscienţa romanescă intră în aceeaşi succesiune cu fizica newtoniană şi cu raţionalismul cartezian.

Poet, dramaturg, romancier, nuvelist, eseist, gazetar, Camil Petrescu este unul dintre promotorii înnoirii literaturii. Concepţia sa cu privire la literatură (artă, în general) este cuprinsă în numeroase articole, studii, ca şi în conferinţa “Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, publicată în “Teze şi antiteze” în care fixează trăsăturile unei estetici moderne a romanului. Autor atras deopotrivă de speculaţia ideatică şi de investigarea, în adâncime, a vieţii concrete, Camil Petrescu reactualizează, în literatura interbelică şi contemporană spiritul pur însetat de esenţe al lui Mihai Eminescu şi luciditatea tăioasă, aplicată realităţii cotidiene, a lui Ion Luca Caragiale. Aceeaşi aspiraţie spre absolut, aceeaşi năzuinţă de a depăşi zonele unei lumi supuse relativităţii, pentru dobândirea adevărurilor esenţiale, cu valoare de universalitate i-a animat pe eroii – intelectuali din proza lui Mihai Eminescu (“Sărmanul Dionis” şi “Geniu Pustiu”) şi a lui Camil Petrescu (“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” şi “Patul lui Procust”).

Perioada interbelică românească a fost la fel de fructuoasă în toate genurile literare, stimulând căutările novatoare şi mai ales impunând direcţii de dezvoltare noi, în acord cu pulsul general european, atât în poezie cât şi în proză, dramaturgie, eseistică ori critică şi istorie literară. Între spiritele ce au dat un impuls de înnoire creaţiei artistice a fost şi Camil Petrescu. Intelectual cu vederi largi, de aleasă formaţie filosofică, el a căutat mereu drumul spre esenţe, spre idei, căutându-se de fapt pe sine, fie că se exprima în limitele limbajului publicistic, fie în sfera esteticului, ca prozator ori dramaturg, ca poet ori critic de artă. El a fost un deschizător de drumuri, dând versului supleţea şi sinceritatea exprimării lapidare, într-o poezie de de idei; aşezând dramaturgia pe coordonatele moderne ale dezbaterii psihologice, aducând în proză metoda investigaţiei psihanalitice şi propunând primul la noi formula teatrului document.

Alături de Eugen Lovinescu sau de George Călinescu, Camil Petrescu rămâne una din marile conştiinţe literare ale generaţiei interbelice. Datorită lui aveau să se precizeze, să prindă contururi şi formă, anumite tendinţe confuze şi anumite căutări haotice ale epocii ; nu este nicio exagerare, deci, de a spune că lui Camil Petrescu i se datorează înfăţişarea sub care “modernitatea” avea să se arate, de acum înainte, pentru majoritatea scriitorilor români.