Gellu Naum - Dincolo de Suprarealism

Argument

Suprarealismul, curentul care a stat la baza întregi opere a lui Gellu Naum, se voia eliberator nu numai de sine, ca limbaj şi atitudine, dar şi al omului. Opera suprarealistă caută ceea ce nimeni nu mai poate spera să găsească. Raţiunea ei de a fi este în starea ei de nelinişte cosmică, atinsă de orice undă invizibilă şi urnind forţe invizibile. Ceea ce ea caută este posibil să fie aflat, este de găsit, există deci ca realitate. Visul o ascunde ca pe o comoară proprie, noaptea o acoperă cu vălurile cerului şi ale misterului. Poetul Gellu Naum a ridicat altar de comuniune cu spiritul nervalian în mijlocul ereticilor suprarealişti. Fidel spiritului copilariei şi tinereţii prime, era fascinat de miracole pe care le descoperea pretutindeni, cu o splendidă candoare, în lucrurile şi întâmplările aparent banale. Credea cu adevărat că hazardul ştie el bine ce face, găsea tot felul de simetrii, acolo unde alţii n-ar fi văzut decât coincidenţe, ştia să descifreze semne (care se adevereau), avea premoniţii care se confirmau nesmintit. Spiritele raţionale, iremediabil rigidizate, erau dispuse să pună aceste „năstruşnicii copilăreşti“ pe seama frondei avangardiste, zâmbind la „fanteziile“ acceptabile în literatură, dar nu şi în realitate. În cazul lui Gellu Naum însă, poezia, visul şi viaţa se suprapuneau, contopindu-se.

A vorbi despre Gellu Naum, a încerca o apropiere de „substanţa vie“ în care se situează opera sa înseamnă a pune în circulaţie un nou mod de a înţelege lumea, o lume percepută nu atât printr-o „dereglare a simţurilor“ ci printr-o „dereglare a sistemelor“. Această dereglare a „sistemelor“, despre care discută Simona Popescu, nu este altceva decât încercarea de a ne „modela“ pe noi înşine, şi anume, prin a vedea, a simţi, a vorbi şi a înţelege „banal, ne – poetic sau anti – poetic“.

Pentru a înţelege mai bine care este rolul pe care îl joacă Gellu Naum în istoria literaturii române, precum şi modul prin care a reuşit acesta să-şi creeze opera sa, voi reproduce un citat din Mircea Mihăieş, din „Poemul cu panoramare“:

„Gellu Naum sondează realul în salturi imprevizibile, de la un spaţiu la altul. Lumea e descoperită secvenţial, ca şi cum poetul ar vrea să vadă numai anumite părţi, dispus să contemple numai fragmentul ivit întâmplător în bătaia privirii sale. O privire având, de fapt, inocenţa picturilor naive, îngheţate şi neverosimile, dar cu atât mai pregnante. Perspectiva din care e <<privit>> peisajul nu corespunde unui punct veridic de situare a privitorului. Vrem să spunem, opera nu-şi trădează autorul, nu-i dezvăluie poziţia, sfidând cu nonşalanţă, legile perspectivei.

Pornind de la ideea de modernitate, de la faptul că ea n-ar avea sens într-o societate bazată pe conceptul temporal-secvenţial de istorie, voi încerca în aceasta lucrare să trasez câteva linii directoare propuse de modelele avangardiste ale secolului al XX-lea, referindu-ne în special la câteva texte poetice ale suprarealistului Gellu Naum.

Gellu Naum este cel mai radical dintre suprarealiştii români. Într-un interviu din 1922, spunea: „De câţiva ani nu mai pot să scriu decât în vis, istovit de peramnenta lupta dintre nevoia de a dormi, impusă de somnifere şi nevoia de a scrie, impusă de starea de poezie. E unul dintre chinurile cele mai greu de suportat din câte se pot imagina. Mă lupt cu somnul, forţat de medicament, cum se luptă o santinelă în schimbul doi ca să nu adoarmă în post. La început, cu vreo câţiva ani în urmă, , la prima mea spitalizare, învingea totdeauna poezia. Smângăleam câteva hieroglife şi adormeam. Chinul cel mai mare era dimineaţa, când urma descifrarea hieroglifelor. Apoi, pentru că experienţa mea particulară îmi îngăduia , încă de pe vremea când aveam inima sănătoasă, să mă amestec oarecum în visele mele, mi-am propus si am izbutit sa scap de faza luptei preliminare dintre nevoia de somn şi nevoia de poezie. Cu alte cuvinte, am început să-mi visez pomele“.