Interferența curentelor literare în proza lui Barbu Stefanescu Delavrancea

ARGUMENT

Personalitate polivalentă, de o largă deschidere spre temele cele mai diferite ca şi spre modalităţile cele mai diverse, Barbu Ştefănescu Delavarncea este tipul scriitorului de la răscruce de veac, de la conjuncţii de generaţii , de la răspântie istorică. El prezintă la răscruce de veac, de la conjuncţii de generaţii, de la răspântie istorică. El prezintă perfect ecletismul frazei de sincronizare impetuoasă a literaturii române cu litertura europenă, a spiritualiăţii nţionale cu sensul timpului.Şi fapta sa păstrează tot timpul conştiinţa şi cârma misiunii sale istorice, politice şi culturale.

Dacă pentru contemporani omul Delavrancea a fost cunoscut mai ales ca orator şi cetaţean – deputat, primar, ministru – posterităţii el i-a dăruit o operă viabilă care rezistă judecăţii timpului, scriitorul devenind cunoscător ca prozator şi ca dramaturg, unele dintre lucrările sale fiind reprezentative pentru evoluţia speciei literare respective. Nu trebuie să fim surprinşi atunci când determinăm poziţia scriitorului in dezbaterile estetice ale timpului, multe din argumentele decisive, convingătoare ne vor fi furnizate de un domeniu extraliterar.

În general e necesar să cunoaştem părerile despre artă ale creatorului,în orice timp s-au manifestat, şi cu atât mai mult e indicat să cercetăm atitudinea pe acre a trăit-o într-o perioadă de intense ciocniri pe plan ideologic. În momentul în care Delavrancea se afirmă pe tarâm literar, cele două forţe din cultura noastră se angrenau într-o luptă susţinută. Arta trebuie să actioneze în virtutea unui ideal, să se preocupe de aspiratiile celor mulţi şi de viaţa lor, sau să desfidă realtatea, să sustragă atenţia în mreaja frământărilor prozaice ale cotidianului, înălţind-o în lumea ficţiunii ideale. Delavrancea optează pentru inspiraţia din folclor. Aceasta izvorăşte din convingerea fermă că numai urmărirea indeaproape a făgaşului creaţiei populare permite zămislirea unei arte autentice, originale, capabile de a îmbogăţi patrimoniul literaturii universale prin aspecte noi interesante şi valoroase prin lărgirea adevărului asupra vieţii şi umanităţii. Necesară este şi preocuparea lui Delavrancea de a scoate în evidenţă simţul artistic înnascut al poporului nostru. Din ansamblul aprecierilor pe care le face Delavrancea asupra valorilor estetice se impune atenţiei o idee aparent incidentalăa supra concepţiilor sale despre artă. Cu deosebită forţă sunt şi competenţă sunt denunţate viciile fundamentale ale impresionismului, simfonismului şi naturalismului în pictură.

Interesant e că ocupîndu-se de impresionism, Delavrancea observă că nu principiul ce stă la baza curentului este eronat, ci modul de aplicareal acestuia. Dacă impresionismul şi simfonismul au fost respinse mai mult datorită născocirii datului real, naturalismului i se reprosează modalitatea neindicată, fundamental greşităde a selecţiona momentele existenţei. Delavrancea nu ramâne însă la respingerea curentelor decadente fără a le opune o modalitate superioară de creaţie. Alături de unii literaţi contemporani, el incearcă o aprofundare a metodei pe care o promovează intrând în consideraţii estetice asupra procesului de creaţie realist atingând în discuţii variatele aspecte ale acestuia, multitudinea problemelor pe care le implică. Din articolele vremii se poate desprinde insistenţa cu care e cerută reflectarea veridică a realităţii. Acesta este punctul de plecare al tuturor judecăţilor sale de valoare, asociative sau comprehensive. Dar nu se opreşte la dezideratul imperios de respectare a realitaţii, el cere un efort de pătrundere în viaţa intimă a lucrurilorde sesizare si redare a acelei pulsaţii continue, a acelei trăiri autentice inerente mai tuturor aspectelor naturii. Surprinzător prin actualitatea lor sunt şi unele referiri ale lui Delavrancea la raportul dintre conţinut şi forma. Raportul dintre poetic şi real sau dintre poetic si tipic, dintre liric şi dramatic, Pornind cronologic de la acţiunea de identificare a punctelor nevralgice mai puternic conturate, atenţia ne e reţinută în primul rând de lipsa unei delimitări precise intre realism şi naturalism. Exprimându-şi adeziunea totală la naturalism încearcă şi o caracterizare a acestuia şi se pronunţă cu patos pentru el, refuzând cu îndârjire recunoaşterea oricărei valori a clasicismului şi romantismului dar procedând la generlizarea negativului, a deficitarului inclus în aceste curente, ajunge să ne dea o imagine globală falsă.

Larga acceptare a curentelor cultivata de scriitor este in fond o nonacceptare. Prezenţa întretăierea, îmbinarea în opera scriitorului a unor tendinţe literare atât de variate şi de contradictorii îşi au un corespondent precis pe planul concepţiilor sale despre artă. Circulă azi o prejudecată privind vetusteţea literaturii lui Delavrancea, imposibilitatea ei de a trezi interesul cititorului actual. Romantismul amendat nu o dată pe nedrept sau în lipsa unei deplinătăţi de cunoaştere, ca şi naturalismul imputat fără prea mare discernământ, au impus în general, în generaţiile tinere de cititori, imaginea deformată a unui scriitor care a fost în fond pioner, în felul său , un deschizător de drumuri, un temperar în a aborda cu prioritate genuri şi modalităţi epice noi în literatura română, un spirit critic vehement şi un ferment al polemicilor, a carui operă ni se dezvăluie azi, mai vie şi mai strălucitoare, în paginile mai puţin asimilate de rigorile didactice ale predării sale in socială.