Jocurile de copii - simboluri și semnificații

Introducere

Oamenii sunt fiinţe sociale. În toate etapele vieţii, oamenii interacţionează unul cu celălalt. A învăţa cum să fii în jurul celorlalţi este esenţial. Astfel şi copiii îşi construiesc cunoaşterea lumii prin interacţiune socială.

Toată lumea a văzut şi îşi aminteşte de perioada copilăriei, de când erau mici, copii care se joacă „de-a mama şi tata”, „de-a şcoala”, „de-a doctoral”, „de-a poliţistul”, etc. Primul lucru care ne vine în minte este că ei imită comportamentele celor din jurul lor, cele văzute la semenii mai mari, dar nu este întotdeauna aşa.

Totodată, unii dintre noi îşi pot aminti plăcerea pe care o simţeau când se jucau, cum se străduiau să îşi ia cât mai în serios rolul şi să fie exact ca mama, doctorul sau doamna educatoare, sau învăţătoare. Pentru asta, copii folosesc limbajul celor pe care îi reprezintă, obiecte şi accesorii pe care aceştia le folosesc, fie că sunt cele reale, fie că sunt jucării în forma acestora, fie că sunt alte obiecte pe care le folosesc „în loc de ”.

Prin această înlocuire, jocul lor devine simbolic, copiii ştiind că este doar un joc pe care îl încep cu consemnul „să ne jucam de-a ”, „Tu eşti , eu sunt ”. Apoi jocul este schimbat cu altul sau continuat în altă zi. Fiecare copil are un asemenea joc pe care îl preferă şi, în consecinţă, un rol care îi aduce cele mai mari satisfacţii. Însă distribuţia rolurilor între copii nu este întotdeauna uşoară. Mai toate fetiţele vor să fie „doamna învăţătoare” şi totuşi, doar una va putea. Ca atare, se naşte o concurenţă şi ele folosesc toate mijloacele pentru a obţine rolul dorit. În asta constă capacitatea lor de a „negocia”, de a aştepta şi se naşte posibilitatea psihică de a amâna ceva pentru mai târziu, ceva ce vrei neapărat acum. Sigur că, uneori, apar supărări, lacrimi sau reproşuri dar toate trec când jocul începe şi astfel se dezvoltă comunicarea între copii. Toate acestea sunt interacţini care dacă nu se petrec în copilărie pot afecta viaţa adultului de zi cu zi.

Jocurile îşi găsesc o multitudine de interpretări şi sensuri pe care mulţi cercetători au încercat să le definească, să le analizeze sau să le aştearnă pe hârtie. Din studiul câtorva dintre ei am ales să pun în evidenţă aspectele şi simbolurile esenţiale care să redea cel mai bine lumea copiilor şi ludicul, magia care persistă în fiecare joc, în fiecare gândire a lor, actualizând, astfel, prin jocul lor, rituri şi mituri ancestrale cu caracter semiotic.

Despre joc şi joacă

Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpurilor. În opinia lui Johan Huizinga „jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizaţia omenească nu a adăugat nici o caracteristică esenţială noţiunii generale”

Cuvântul joc, moştenit din latinescul iocus „glumă, şotie, distracţie”, a preluat în limba română şi sensul substantivului latin ludus care desemna deja, în antichitate, o gamă vastă de manifestări populare, începând cu scenele de amuzament din viaţa cotidiană şi terminând cu manifestările agonale, cu caracter sportiv, militar sau religios, ale unui oraş, ţinut sau imperiu.

Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de moduri. În general, acest termen denumeşte „acţiunea de a (se) juca”, o activitate distractivă practicată din plăcere, mai ales de către copii. Conform „Dicţionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu forţele potrivnice (jocurile războinice), cu sine (cu propria frică, slăbiciune, îndoială etc.)” După Roger Caillois, este nu numai activitatea specifică pe care o denumeşte, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activităţii respective, sau funcţionării unui ansamblu complex. În opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezintă o „exersare artificială a energiilor care, în absenţa exersării lor naturale, devin într-o asemenea măsură libere pentru a fi cheltuite, încât îşi găsesc debuşeul sub forma unor acţiuni simulate, în locul unora reale” , o acţiune culturală care comunică cu lumea cu sens. Ivan Evseev spune că „jocul este o activitate bazală şi o dimensiune esenţială a omului. Creativitatea ludică se înscrie drept constantă obligatorie a devenirii culturale a individului şi societăţii.”

Ideea fundamentală a jocului este aceea de luare în discuţie a universului cotidian, de redirecţionare a graniţelor acestuia, în sensul dorit: omul preia o parte din puterea divină, din actul demiurgic, pentru a-l folosi într-un scop propriu: omul trebuie să rămână o fiinţă mult mai frumoasă, spiritualizată, mai puternică decât este, redescoperirea unui univers primordial fiind mereu prezentă în această gândire.

Sub orice formă ar fi definit jocul, el reprezintă o activitate fundamentală, mai ales pentru copii, care îl percep în felul lor unic, acesta aparţinând culturii, precum am văzut mai sus şi nu naturii, chiar dacă prin el se pun în mişcare automatisme biologice şi predispoziţii primare.