Mihai Eminescu - Poet Universal

I. MIHAI EMINESCU –ARTIST-OM

Conştiinţa românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă. Dar pentru

misticismul genealogic a devenit din ce în ce mai prudent, nimeni nu se gândeşte ca, asemenea lui Virgiliu, care descindea pe August din miticul Aeneas, să tragă pe Eminescu din sângele balaurului din poveste, dintr-un zmeu sau măcar din Buddha. De asemenea, lipsind orice veşti scrise din recea noapte scitică, rămâne oricum hotărât că poetul nostru nu poate coborî din Brig Belu sau nebunul Boerebist, precum nici din Zamolxe, nici din Baba Dochia. Sângele său subţire cere însă o origine aleasă, străveche şi îndepărtate, fiind îndoială cămicar moldovean şi o fată de stolnic ar fi putut da fiinţă întristatului contemporan al Luceafărului. Întâia bănuială, dar, este că strămoşul său ar fi fost turc - Emin Efendi neguţător turc. Chipul său senin-meditativ ducea gândul spre Orient. Când pentru prima dată Slavici îl văzu la Viena, pe sălile Universităţii, crezu un albanez sau un persan. Dacă ştirea dată de un francez că Eminescu ar fi de origine sârbă e o simplă extravaganţă, mai nouă şi mai măgulitoare este ipostaza unei descendenţe polone. Acela care în numele unei străvechi românimi se înspuma de indignare împotriva traianomaniei unor elemente, pe care, exagerând, le declara străine:

„Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman.”

năpăstuit de legendă şi de ştiinţa biografică, este întins de zece naţii deodată,spre a fi rând pe rând, turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, rutean, polon, armean. În vreme ce biografii caută strămoşi de-ai poetului între Marea Baltică şi Marea Caspică în satul Călimăneşti din judeţul Suceava îi întâlnim pe Eminovici - ţărani români cu vechime din întâiele decenii ale veacului XVIII. Judecând în lumina însăşi a documentelor, putem spune că nici un scriitor român nu-şi poate afirma mai cu putere ca Eminescu însuşirea de poet ce aparţine poporului român şi nu-şi poate număra ca el strămoşii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri. Încât, îndreptăţit să ia biciul împotriva celor care, străinii ei înşişi de origine, îl învinovăţeau a fi străin, el putea fi iertat să răspundă adversarului cu aceste cuvinte de foc:

„ eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana în ochii d-tale,căci de la aşa oglindă nici nu mă aştept la alt reflex. Dar

acest reflex nu schimbă deloc realitatea;el nu mă opreşte de a fi în

o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei-să nu vă

fie cu supărare-încât vă asigur că între strămoşii din ţara de sus nu mi-e ruşine să vorbesc,s-or fi aflând poate ţărani liberi,dar păzitori de

temniţă grea.”

Ca şi în privinţa strămoşilor, biografii au arătat în jurul naşterii lui Eminescu o înclinare către fabulos şi contraversă Dacă ar fi lipsit orice indicaţie,închipuirea putea născoci lucruri frumoase – exempli gratia - o aeriană naştere mitologică în patru cetăţi deodată, pentru a simboliza întreaga conştiinţă românească. Din nefericire există documente îndoielnice, care dau prilej numai la discuţii prozaice.

Poetul se născu la moşia Ipoteşti sau în Botoşanii apropiaţi, la 15 Ianuarie1850.

Fecior mai mare a lui Vasile,dascălul din Călineşti, tatăl lui Eminescu,Gheorghe Eminovici, Iminovici sau Gheorghieş Eminovici,cum îi va zice lumea prin ţinutul Botoşanilor,s-a născut la 10 februarie 1812.Fiind băiat de cântăreţ în strană,adică de om mai cu învăţătură,îl vedem învăţând carte,vreo trei ani,la dascălul Ioniţă din Suceava La şcoli mai înalte nu se ştie,nici nu e probabil să fi umblat. Agonisind oarecare stare,tânărul Eminovici se însură în primăvara anului 1840,la 24 de ani. S-a socotit destul de subţire ca să ceară stolnicului Juraşcu din Joldeşti pe fata sa Ralu,cu vreo patru ani mai tânără decât dânsul. Socrul i-a dat zestre bunicică. La aşa stare,îmboldit poate de soţia sa Ralu,care avea uşoare fumuri nobiliare,îi trebuia lui Gheorghe Eminovici o urcare pe treapta boierească. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moşie după căsătorie,peste anii pe care îi va fi petrecut înainte. Gândul de a lăsa „blestemata şi gre slujbă”, pe care l-a nutrit o vreme (1839), sub cuvântul unei boli de piept,poate fi pus în legătură cu unele nemulţumiri trecătoare.

Gheorghe Eminovici căpătase patru băieţi şi două fete,veniţi pe lume cam la un an unul:Şerban(1841),Nicolae(1843),George(1844),Ruxandra(1845),Ilie(1846),Maria(1848-1849) şi umpleau o casă lungă,scundă,ascunsă de arborii imensului parc al Dumbrăvenilor şi privind în grădină prin şase ferestre. Având copii mulţi,e firesc ca Eminovici să fi căutat să facă avere şi pe altă cale decât prin slujba de vechil. Astfel,într-o vreme,ia cu arendă moşia Dorneşti,pe malul Prutului,(în 1842),şi în antrepriză,împreună cu un evreu,Nusăm Cucoş,accizul băuturilor spirtoase din Botoşani,devenind prin contract din 23 decembrie 1843 „otcupgiul iratului băuturilor”,iar la 8 decembrie 1844 cumpără de la un Zeilicovici o crâşmă „de veci” din Târgul vitelor,alergând,prin urmare,veşnic după treburi,de la o moşie la alta şi de acolo în oraş Gheorghe Eminovici era un om de modă veche.