Analiza eșecurilor în implementarea unui sistem de gestiune a riscurilor financiare. studiu de caz - Banca Barings

Capitolul 1

Necesitatea unui sistem de gestionare a riscurilor

Necesitatea existenței unui sistem de gestionare a riscurilor este indusă de observaţia conform căreia atât în organizaţie, cât şi în mediul în care aceasta acţionează, există incertitudini de natura ameninţărilor în realizarea obiectivelor, sau de natura oportunităţilor. Orice manager trebuie să-şi pună problema de a gestiona ameninţările, deoarece, în caz contrar, neatingându-şi obiectivele, s-ar descalifica, sau de a fructifica oportunităţile în beneficiul organizaţiei, dovedindu-şi eficienţa. Dacă incertitudinea este o realitate cotidiană, atunci şi reacţia la incertitudine trebuie să devină o preocupare permanentă.

Motivaţia generală de mai sus ar putea justifica singură necesitatea implementării managementului riscurilor, însă există şi unele motivaţii specifice.

1.1. Managementul riscurilor impune modificarea stilului de management

Managerii unei organizaţii nu trebuie să se limiteze la a trata, de fiecare dată, consecinţele unor evenimente care s-au produs. Tratarea consecinţelor nu ameliorează cauzele şi, prin urmare, riscurile materializate deja se vor produce şi în viitor, de regulă, cu o frecvenţă mai mare şi cu un impact crescut asupra obiectivelor. Managerii trebuie să adopte un stil de management reactiv, ceea ce înseamnă că este necesar să conceapă şi să implementeze măsuri susceptibile de a atenua manifestarea riscurilor. Reacţia orientată spre viitor permite organizaţiei să stăpânească, în limite acceptabile, riscurile trecute, ceea ce este acelaşi lucru cu creşterea şanselor de a-şi atinge obiectivele.

În terminologia adoptată în unele tări, riscurile care s-au manifestat deja, dar care sunt negestionate corespunzător, pot apare şi în viitor, numindu-se riscuri reale. Aceste riscuri sunt mai uşor de identificat, dar aceasta nu înseamnă că sunt la fel de uşor de tratat. Stăpânirea riscurilor reale este o garanţie că sistemele de control intern sunt eficace. Altfel spus, tratarea riscurilor reale permite ca organizaţia să nu se mai confrunte în viitor, în aceeaşi măsură, cu acele riscuri cu care s-a confruntat în trecut. Din păcate, este destul de răspândită concepţia conform căreia eficacitatea acţiunii manageriale constă în limitarea efectelor riscurilor materializate. Capcana unei astfel de logici derivă din faptul că managerii sunt judecaţi dupa eforturi, şi nu după rezultate (obiective precise asumate).

Limitarea la managementul reactiv este, totuşi, insuficientă pentru un management performant. Nicio organizaţie nu poate fi condusă numai după principiul “vazând şi facând”. La fel de importantă este şi identificarea posibilelor ameninţări, înainte ca ele să-şi materializeze şi să producă consecinţe nefavorabile asupra obiectivelor stabilite. Aceasta înseamnă a adopta un stil de management proactiv. Managementul proactiv are la bază principiul “este mai bine să previi, decât să constaţi un fapt împlinit”.