Cap 1: Concepte privind armonizarea fiscală 3 1.1 Noţiuni introductive şi concepte 3 1.2 Fiscalitatea în România 4 1.2.1 Criterii de apreciere a modernităţii sistemului fiscal 5 1.2.2 Cerinţe şi obiective ale modernizării administraţiei fiscale din Romania 6 Cap 2: Direcţii vizând armonizarea impozitelor în U.E 8 2.1 Necesitatea armonizării 8 2.2 Armonizarea în domeniul impozitelor directe 10 2.2.1 Dubla impunere juridică internaţională şi metode de eliminare a acesteia 12 2.3 Armonizarea în domeniul impozitelor indirecte 13 Cap 3 : Tendinţe în procesul de armonizare a taxelor în UE 17 Concluzii 19 Bibliografie 20
Cap 1: Concepte privind armonizarea fiscală 1.1 Noţiuni introductive şi concepte Sistemul fiscal “reprezintă un ansamblu de cerinţe şi principii referitoare la dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor precum şi la obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală” . Acesta este, în mod normal, expresie a voinţei politice a unei comunităţi umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea , prin intermediul organelor care o reprezintă, sa se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice şi ,in special, fiscale. În orice perioadă şi în orice tip de societate fiscalitatea este privită ca o inoportunitate pentru orice contribuabil,oricât cinism fiscal ar dovedi acesta. Existenţa şi funcţionarea ei este justificată deoarece funcţionarea oricărei societăţi implică numeroase costuri care trebuie acoperite din resurse suficiente. Daca resursele proprii pe care statul le poate obţine, care provin,de exemplu,din proprietăţile publice (domeniile statului), nu sunt suficiente,ceea ce se întâmplă în general,atunci trebuie prelevate impozite. De fapt, impozitele plătite de către persoane fizice şi persoane juridice pot fi considerate remuneraţii ale serviciilor de orice natură pe care le asigură statul sau instituţiile sale. Sistemul fiscal este o componentă a sistemului financiar şi cuprinde impozitele instituite intr-un stat care-i procură acestuia o parte covarşitoare din veniturile publice, fiecare impozit având o contribuţie specifică şi un anumit rol în economie. Impozitele finanţează activitatea statului. Totuşi impozitele sunt şi instrumente prin intermediul cărora statul redistribuie venitul şi avuţia şi, în plus, sunt o parte integrantă a politicii fiscale a statului, fiind utilizate la stabilirea cererii agregate . Orice demers care se întreprinde pentru a fundamenta necesitatea fiscalităţii porneşte de la analiza rolului pieţei şi, respectiv, al statului în furnizarea de bunuri şi servicii publice. Indiferent de modalitatea la care se recurge pentru aprovizionarea cu bunuri şi servicii, direct prin intermediul pieţei ori prin oferta statului, sunt necesare informaţii cu privire la cunoaşterea preferinţelor cetăţenilor, a preţurilor şi a costurilor furnizorilor. Fiscalitatea constituie pârghia prin care statul poate corecta unele imperfecţiuni (eşecuri) ale pieţei, cum ar fi criza de bunuri şi servicii publice. În această situaţie, pentru a evita speculaţiile, statul intervine pentru furnizarea directă a bunurilor şi serviciilor respective, iar fiscalitatea constituie pârghia prin care se asigură resursele financiare necesare atingerii acestui obiectiv . Ca urmare a apariţiei şi dezvoltării Uniunii Europene , a fost şi este necesară o modernizare a aparatului fiscal din ţara noastră ca şi de altfel a celorlalte ţări care şi-au manifestat interesul de a face parte din acest spaţiu european. Uniunea Europeana reprezintă o uniune de state din Europa, care se mai numesc şi state comunitare, a căror coordonare este unitară conform politicilor adoptate prin directivele europene. La Consiliul European de la Copenhaga, în anul 1993, UE a făcut un pas decisiv către extindere, convenind ca „statele asociate din Europa centrală şi de est să devină membrii ai Uniunii Europene daca o cerere este formulată în acest sens”. Prin urmare, extinderea era doar o chestiune de timp. În ceea ce priveşte planificarea, Consiliul European a hotărât ca „ aderarea să aiba loc de îndată ce ţările asociate au capacitatea să ducă la îndeplinire obligaţiile de stat membru prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice stabilite”. Tot cu această ocazie au fost formulate criteriile de aderare, cunoscute sub numele de „criteriile de la Copenhaga”. Pentru a deveni stat membru, o ţară candidată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • Instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor; • O economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale din piaţa internă; • Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele politice, economice şi monetare ale Uniunii Europene. Dupa cum s-a subliniat în concluziile Consiliului European de la Madrid din 1995, calitatea de stat membru presupune, de asemenea, crearea condiţiilor pentru o integrare armonioasă prin adaptarea structurilor administrative. Oricât de important este ca legislaţia comunitară să fie transpusă în legislaţia natională, este şi mai important ca această legislaţie să fie efectiv pusă în practică prin structuri administrative şi judiciare adecvate. Aceasta este premisa pentru relaţia de încredere care fundamentează calitatea de stat membru. Una dintre condiţiile necesare pentru ca România să adere la UE este să adopte şi să pună în practică legislaţia europeană. Legislaţia europeană (denumită aquis comunitar) este imparţită în 31 de domenii, care fac obiectul capitolelor de negociere. Fiecare capitol este „ deschis spre negociere” în momentul în care UE consideră că România a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislaţiei europene din domeniu. Procesul de negociere se referă la adoptarea de către România a unor reglementări similare celor europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu. Dupa ce se ajunge la o poziţie comună a celor două părţi, capitolul este considerat a fi „ închis provizoriu”. Nici un capitol de negociere nu este considerat a fi închis definitiv până în momentul în care toate cele 31 de capitole sunt finalizate. Ultimul capitol care se negociază şi care se închide este capitolul 31-Diverse - care cuprinde reglementările ce nu pot fi incluse în nici unul din celelalte 30. De asemenea, atâta timp cât nu se încheie negocierile pentru toate capitolele, oricare dintre acestea poate fi redeschis. La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat Statelor Membre UE să înceapă negocierile şi cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta. Această propunere a fost aprobată oficial de către Statele Membre la Consiliul European de la Helsinki, din 12 decembrie 1999. România a început negocierile oficial în februarie 2000. În termeni practici, negocierile constau în schimbul de documente pe fiecare capitol în parte, între ţara candidată (document de poziţie, document complementar, informaţii suplimentare) şi Uniunea Europeană (document de poziţie comună). Elaborarea legislaţiei fiscale în conformitate cu legislaţia comunitară se face potrivit punctului 10 „Impozitarea” din acquis-ul comunitar .
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
