Armonizarea sistemului fiscal românesc în contextul integrării europene

Capitolul 1 Reforma fiscală în perioada tranziţiei la economia de piaţă

În decursul perioadei tranziţiei la economia de piaţă s-au efectuat analize asupra politicii fiscale româneşti în contextul demersului de aderare la Uniunea Europeană acordând importanţă aspectelor esenţiale a modului în care s-a realizat transpunerea acquis-ului comunitar din domeniul impozitării în România, studiindu-se dificultăţile cu care s-a confruntat ţara noastră, împărtăşind opinia că „dosarul fiscal este, fără îndoială, unul dintre cele mai dificile subiecte de negociere în procesul de armonizare a legislaţiei româneşti ia cea a Uniunii Europene”

Provocările la care a fost supusă societatea românească, care a parcurs o perioadă de profunde transformări, atât pentru a obţine calitatea de membru al Uniunii Europene (acest obiectiv s-a realizat în data de 1 ianuarie 2007), cât mai ales pentru asigura trecerea la o etapă calitativ superioară de dezvoltare economico-socială şi un nivel de trăi mai decent cetăţenilor români, determină cadrul de desfăşurare al politicii fiscale româneşti şi implicit, o parte din neajunsurile şi deficienţele care caracterizează fiscalitatea actuală a ţării noastre. Anumite aspecte, subliniate adesea de numeroşi autori , precum: fragilitatea instituţională , rata relativ ridicată a inflaţiei, un volum ridicat de arierate, inclusiv către buget, numeroşi agenţi economici care înregistrează pierderi, corupţia au determinat influenţe puternice pentru reforma fiscală din România şi nu pot fi trecute cu vederea în înţelegerea eforturilor de armonizare a legislaţiei noastre fiscale la normele Uniunii Europene.

1.1 Etapele reformei fiscale

Perioada cuprinsă începând cu 1990 şi până în prezent se caracterizează prin transformări

importante ale sistemului fiscal românesc, determinate pentru început nevoii de a răspunde unei noi realităţi economice şi sociale - trecerea de la o economie centralizată la o economie de piaţă, şi conformării regulilor stricte impuse de procesul de aderare la structurile Comunităţii Europene, iar în prezent de a face faţă provocărilor rezultate din statutul de stat membru al Uniunii Europene. Legislaţia fiscală românească a înregistrat o serie de modificări caracterizându-se ca fiind o istorie zbuciumată, la fel ca şi întregul procesul dificil de transformare a economiei României. Fiecare guvern a propus propriile viziuni asupra politicii fiscale, dar pentru cei implicaţi în funcţionarea sistemului fiscal aceasta a însemnat o permanentă schimbare de reguli şi norme, ceea ce a dus de foarte multe ori la bulversarea proceselor economice româneşti. Parcursul înregistrat de politica fiscală se poate încadra în trei etape majore ale politicii fiscale româneşti: etapa incipientă a transformării fiscalităţii din ţara noastră pentru a se conforma noilor realităţi impuse de trecerea de la economia planificat-centralizată spre o economie de piaţă, o etapă de modernizare a regulilor fiscale şi etapă finală de asimilare a normele comunitare

Etapa 1 - faza incipientă a reformei fiscale româneşti - a început în luna decembrie 1989 şi a durat până la sfârşitul anului 2002

Revoluţia din decembrie 1989 a determinat necesitatea şi o orientare a politicii fiscale din România pentru a se putea asigura împreuna cu celelalte măsuri de politică economică o bună desfăşurare a procesului de tranziţie de la o economie centralizată la o economie de piaţă. Astfel se poate spune că, până la sfârşitul anului 1990 nu s-au înregistrat modificări de substanţă în structura impozitelor şi taxelor din România, măsurile luate de către guverne politice sunt apreciate ca fiind un modest început în construirea unei politici fiscale. Prin măsurile luate are loc o suprimare a plăţii unor impozite. Astfel, în anul 1990, deciziile luate au urmărit doar ajustarea tehnicilor de prelevare a venitului naţional deja existente, respectiv a vărsămintelor din beneficii, a cotelor de impunere a veniturilor salariale, scutirea agricultorilor particulari de plată a impozitului pe veniturile realizate. Principala resursă de finanţare a bugetului de stat au rămas în continuare vărsămintele din beneficii (circa 41,5%), deşi pe ansamblu acestea au înregistrat o scădere. Cea dea doua resursă de finanţare în anul 1990 impozitul pe circulaţia mărfurilor cu o proporţie de 33%, fiind urmat de impozitul pe veniturile salariale. Măsurile politicii fiscale luate au vizat mai ales anularea unor reglementări nepotrivite, cum ar fi cele referitoare la desfiinţarea impozitului pe circulaţia mărfurilor cuprins în preţurile diferenţiate pe rentabilităţi în funcţie de destinaţia produselor, a adaosului ce se aplică la unele bunuri de consum livrate populaţiei din mdiul rural, şi mai ales a contribuţiei băneşti şi în munca a populaţiei şi a unităţilor economice.

Astfel tot în acest timp se iau şi o serie de măsuri cu impact asupra veniturilor statului, cum sunt scutirea de la plata taxelor pentru acordarea sau prelungirea vizelor de intrare-ieşire din ţară, în cazul turiştilor, scutirea temporară de plată a taxelor vamale pentru bunurile primite de la populaţie din străinătate.