Cheltuielile Publice pentru Asigurările Sociale de Sănătate

Finanţarea de către stat a cheltuielilor pentru sănătatea publică reprezintă o importantă opţiune strategică, în toate ţările. Menţinerea stării de sănătate a populaţiei la un nivel cât mai corespunzător constituie, pentru orice naţiune, un fapt necesar, cu influenţe pozitive asupra activităţii economice a acelei ţări, dar şi o premisă importantă pentru înregistrarea unor economii semnificative, prin evitarea unor eventuale cheltuieli publice viitoare, ce ar putea fi impuse de deteriorarea stării de sănătate a populaţiei. De aceea, alocarea fondurilor publice la această acţiune trebuie să aibă în vedere, în primul rând, finanţarea unor programe care să preîntâmpine apariţia unor boli şi maladii în rândul populaţiei (de profilaxie), deoarece pentru eradicarea lor ulterioară s-ar cheltui fonduri publice mult mai însemnate. Organizarea sistemului asigurărilor sociale de sanatate are caracter obligatoriu şi funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări facultative de sănătate şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii. Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza următoarelor principii:

- cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;

- solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform salariului/venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de asistenţă/îngrijire/tratament în caz de îmbolnăvire/ accident; contribuie, totodată, toate persoanele juridice;

- subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia cetăţenilor sunt în completarea celor pe care le alocă statul pentru sănătate şi a celor pe care cetăţenii asiguraţi înşişi le cheltuiesc pentru sănătate din propria lor voinţă;

- definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului atunci când se produce riscul îmbolnăvirii/accidentării; aceste servicii sunt angajate cu furnizori din sectorul public sau privat;

- finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice sunt folosite qvasiexclusiv pentru finanţarea serviciilor medico-sanitare; sunt posibile alocaţii bugetare sub formă de subvenţii din partea statului, al căror obiect îl formează realizarea unor programe guvernamentale pentru protecţia sănătăţii, cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergură;

- conducerea autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de conducere a activităţii şi de gestionare a fondurilor, care au caracter nonprofit, sunt independente, cu surse proprii de finanţare, au contabilitate proprie şi cont la bancă; aceste organe pot colabora cu organe ale statului şi aplică măsurile stabilite de Ministerul Sănătăţii. Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară din momentul în care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor membrilor familiei sale, care nu au venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot beneficia de această calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu plătesc contribuţia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative de libertate, beneficiarii de ajutor social ş.a.). Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 7% din salariul/venitul brut lunar, se deduce din impozitul pe salariu/venit şi se varsă la casa de asigurări de sănătate. La aceasta se daugă o taxă de 7% asupra fondului lunar de salarii, plătibilă de angajator şi vărsată pe aceeaşi destinaţie. Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege:

- plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul asiguraţilor;

- cheltuieli de administrare şi funcţionare, dar nu mai mult de 5% din încasări;

- fond de redistribuire, reprezentând 7% din încasări, vărsate de casele judeţene de asigurări sociale de sănătate în beneficiul Casei Naţionale de Asigurări pentru Sănătate şi pe care aceasta le poate folosi pentru acoperirea eventualului deficit la nivelul unor case judeţene;

- fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări. Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre de Guvern. Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu în care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita competenţei teritoriale, organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar-contabilă, administrativă etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune controlului de gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din România, controlul activităţii medicale şi a calităţii acesteia.