Evaziunea fiscală cu studiu de caz

-notiuni introductive-

Definita ca fiind o minimalizarea a obligatiilor fiscale in mod legal si prin mijloace de dezvaluire deplina fata de autoritatile fiscale, in scopul reducerii obligatiilor, geneza evaziunii fiscale este indisolubil legată de stat şi apariţia lui., precum si de modalitatile de interpretare a legilor fiscale în favoarea contribuabililor.

Statul trebuie sa se preocupe sistematic si eficient de preintampinarea si limitarea fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate si sa incite la evaziune fiscala, urmarind in principal doua scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorinta de a stimula formarea capitalului si un scop "negativ" reflectat in sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinte.

Evaziunea fiscala, unul din fenomenele economico - sociale complexe de maxima importanta cu care statele de astazi se confrunta si ale carei consecinte nedorite cauta sa le limiteze cat mai mult, a fost condamnata din totdeauna. In economia de piata, organele fiscale se confrunta cu un fenomen evazionist ce ia proportii de masa din cauza tentatiei de a fi sustrase de sub incidenta legii venituri impozabile cat mai substantiale.

Economia subterana sau "economia neagra" ( black economy ) ca forma de manifestare a evaziunii fiscale ( munca la negru, vanzarea ilegala de droguri, prostitutie, jocuri de noroc, etc. ) e estimata a fi 8% din P.N.B in Marea Britanie, 13% in Suedia, 12% in Belgia, 11, 5% in Italia, 9% in Franta, Olanda, Canada si Germania, 8,5% in SUA si 5% in Japonia. Semnificatia problemei e mai mare in tarile mai putin dezvoltate unde guvernele pot intampina mari dificultati in supravegherea tranzactiilor care au loc in economie. N. Kaldar estima frauda fiscala in tarile lumii a treia, intre 4/5 si 9/10 din incasarile fiscale prevazute.

Evaziunea fiscală este caracterizată printr-o imprecizie foarte mare, ei asociindu-se trei sensuri şi o dublă apreciere în ceea ce priveşte legalitatea. Această imprecizie provine de la diversitatea cuvintelor folosite pentru a desemna mai mult sau mai puţin, acelaşi fenomen: neîndeplinirea voită de către contribuabili a obligaţiilor lor fiscale legale.

Primul sens ce i s-a atribuit evaziunii fiscale, mai ales între cele doua războaie mondiale, a fost cel în care frauda îmbracă o formă extensivă, adică noţiunea de evaziune fiscală este inclusă în cea de fraudă. Cel mai cunoscut sens în care este cunoscută evaziunea fiscală este ,, arta de a evita căderea în câmpul de atracţie a legii fiscale”. Potrivit acestei percepţii, evaziunea fiscală este, oarecum, asimilată fraudei. Cel de-al treilea sens constituie un termen generic şi desemnează totalitatea manifestărilor de ,, fuga” din faţa impozitelor. Aceasta este o definire în sens larg a evaziunii fiscale, care ajunge să înglobeze şi frauda.

Dacă se vorbeşte într-adevăr de fraudă, se vorbeşte în aceeaş măsură de frauda legală sau legitimă, de frauda ilegală, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului; de libertatea alegerii căii celei mai puţin impozante sau subestimare fiscală, frauda la lege sau economie subterană.

Confuzia terminologică este, de altfel, cu atât mai importantă, cu cât cuvintele au sensuri diferite de la autor la autor. Totuşi, cel mai adesea frauda fiscală desemnează, stricto senso, o infracţiune la lege şi se distinge de evaziunea fiscală care s-ar putea defini şi ca o utilizare abilă posibilităţilor oferite de lege.

Sunt unele cazuri când unii autori asimilează cele doua noţiuni.

Evaziunea fiscală este o rezultantă logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte şi rău asimilate, a metodelor şi modalităţilor defectuoase de aplicare, precum şi neprevderii şi nerespectării legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot aşa de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune.