Fenomenul de Evaziune Fiscală

CAPITOLUL I: FUNDAMENTE TEORETICE PRIVIND FENOMENUL DE EVAZIUNE FISCALĂ

1.1. Conceptul de evaziune fiscală

Conceptul de evaziune fiscală a existat, există şi va exista, atâta timp cât statul şi impozitul vor continua să existe. De-a lungul istoriei, formele de manifestare a acestui fenomen au evoluat odată cu dezvoltarea economico-socială. Sustragerea de la plata obligaţiilor au fost o preocupare istorică a celor care trebuiau să le plătească Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor au făcut ca povara acestor obligaţii să stimuleze ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale. Evaziunea fiscală constituie la momentul prezent un fenomen economic şi social complex. Este imperios necesar, pentru toate statele lumii, ca urmările nocive ale acestui fenomen să fie limitate, micşorate şi să îşi piardă din anvergură, în condiţiile în care a devenit clar pentru toată lumea că ele nu pot fi eradicate.

Evaziunea fiscală are un efect direct şi neîntârzâiat asupra nivelurilor încasărilor fiscale, fapt ce conduce nemijlocit la dezechilibre în mecanismele pieţei, precum şi la îmbogăţirea în mod ilicit, a practicanţilor acestei metode de înşelăciune, ce afectează statul şi în ultimă instanţă pe fiecare dintre noi, contribuabili oneşti. Există mai multe intepretări, denumiri şi acceptţiuni ale acestui fenomen, este normal ca el să fie greu de definit. Sunt utilizate sintagme de genul ,,fraudă, fraudă prin lege, economie subterană, fraudă legală”. Nu doar terminologia constituie un element de confuzie, ci şi legea ambiguă, graniţa dintre licit şi ilicit fiind foarte fragilă. Imprecizia vocabularului este agravată prin comparaţiile terminologice din legislaţiile diferitelor state, deoarece denumirile folosite diferă. Astfel în ţările anglo-saxone tax evasion desemnează frauda fiscală, iar tax avoidance desemnează evaziunea fiscală.

Imprecizia noţiunii de fraudă fiscală provine de la distincţia care se face uneori între frauda zisă legală şi frauda ilegală. Frauda legală care este o expresie metaforică şi ambiguă, este utilizată frecvent în ţările francofone. Ea are o dublă semnificaţie. Uneori ea desemnează subestimarea materiei impozabile prin anumite regimuri fiscale de favoare, fenomen ce se produce mai ales în cazul impunerii forfetare. Cel mai adesea totuşi frauda legală, desemnează procedee juridice care permit scăparea de impozitare fără a încălca legea. ,,Expresia fraudă legală este de fapt sinonimă cu cea de evaziune fiscală. Frauda ilegală, expresie pleonastică, este impusă practic de autorii care o folosesc prin simetrie cu formularea precedentă”(Dan Drosu Şaguna, Dan Şova 2008 ,,Drept fiscal. Ediţta 2” Editura C.H. Beck , Bucureşti).

Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte şi rău asimilate, a metodelor şi modalităţilor defectuase de aplicare, precum şi neprevederii şi nepriceperii legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot aşa de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune. Când sarcinile fiscale apasă prea greu asupra unei materii impozabile, aceasta tinde să evadeze. Este o specie de ,, reflex economic” care face să dispară capitalurile pe care fiscul vrea să le impună prea mult. Un impozit excesiv pune pe fugă materia impozabilă . Amenzile fiscale nu îl vor determina pe contibuabil să declare exact veniturile pe care le are, ci îl vor determina să se sustragă de la obligaţiile sale faţă de stat. Spiritul evaziunii fiscale se naşte din simplu joc al interesului, oricare ar fi cota impozitului pus în sarcină şi care nu este decât o formă a egoismului. Natura omenească are întodeauna tendinţa să pună interesul general în urma interesului particular, ea este înclinată să considere impozitul mai mult ca pe un prejudiciu şi nu ca pe o legitima contribuţie la cheltuielile publice şi să vadă întodeauna cu ochi mai răi pe acela care vrea să-i micşoreze patrimoniul. Este cunocut că, din cele mai vechi timpuri, contribubili au căutat să reducă obligaţiile fiscale recurgând la cele mai variate şi ingenioase metode.

A înşela fiscul se consideră în mentalitatea curentă ca o probă de abilitate, nu de necinste, a plăti ceea ce fiscul pretinde este o dovadă de naivitate, nu de integritate. Este deci, în însăşi natura omenească, acel spirit de a se sustrage de la ogligaţiile fată de fisc; s-a creat un fel de sentiment colectiv de amoralitate fiscală, sentiment mai puternic şi mai viu manifestat în păturile orăşeneşti, agravat de o strâmtă şi egoistă întelegere a datoriilor fiscale. Acest spirit antifiscal, manifestat în special de către diferite categorii de contribuabili de la oraşe, pşi are originea de la primele încercări de adaptare în ţara noastră a conceptilor moderne ale universalităţii şi uniformizării impunerii.Ţăranii datorită specificului muncii lor, sunt o categorie de contribuabili cinstiţi, ei neputând sustrage pământul, materia impozabilă de la aplicarea cotelor de impunere. Motivele pentru care în România acest fenomen este greu de împiedicat şi cuantificat sunt complexe şi numeroase, printre ele putând fi amintite: multimplele imperfecţiuni şi particularităţi în domeniul legislaţiei fiscale, nefolosirea metodei contabilităţi naţionale pentru evidenţierea macroeconomică, evaziunea masivă realizată de diferite grupuri de interese şi categorii de agenţi economici apăruţi doar pentru a beneficia de lacunele legilor, lipsa unui cod fiscal, principiul confidenţialităţi băncilor.