Impozitele și Taxele Locale

IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE

Introducere

Viaţa oamenilor presupune satisfacerea atât a nevoilor individuale procurate prin mecanismul pieţei ( hrană, îmbrăcăminte, adăpost) cât şi a nevoilor sociale care sunt furnizate de autorităţile publice pe seama unor activităţi vizând asigurarea apărării naţionale, ordinea publică, protecţie socială, menţinerea echilibrului ecologic, asistenţă sanitară , educaţie etc.

Problemele fiscale joacă un rol esenţial în economia de piaţă. În acest context, impozitul constituie un instrument cu caracter istoric şi cu implicaţii asupra sferei economico-sociale, fiind întotdeauna un mijloc tradiţional de consituire a veniturilor statului.

Descentralizarea serviciilor publice şi promovarea principiului autonomiei locale în administrarea teritoriului ţării au determinat transferarea tuturor atribuţiilor şi obligaţiilor de stabilire, urmărire, încasare şi control a impozitelor locale de la Ministerul Finanţelor la administraţiilor locale. Acest proces, produs în baza legii administraţiei publice locale, legii finanţelor publice locale şi a Hotărârii de Guvern nr. 333/1999, a dus la creşterea responsabilităţii consiliilor locale în asigurarea resurselor financiare prin creşterea ponderii veniturilor proprii în total venituri administrate prin bugetul de venituri şi cheltuieli.

Crearea sistemului de gestiune a finanţelor publice locale şi organizarea activităţii fiscale pe principiile descentralizării şi autonomiei financiare constituie problema aflată în centrul atenţiei administraţiilor locale din România.

Din punct de vedere al autonomiei financiare a consiliilor locale, impozitele şi taxele locale devin din ce în ce mai importante ca surse de venituri, întrucât diminuează mult dependenţa autorităţilor centrale de bugetul de stat.

Politica fiscală a jucat întotdeauna un rol important în realizarea programelor economice şi sociale.Ansamblul reglementărilor referitoare la contribuabili, impozite şi taxe şi modalităţile de plată reprezintă sistemul fiscal.

Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, reglementează regimul general al autonomiei locale, precum şi organizarea, respectiv funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale.

Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale şi descentralizării serviciilor publice. Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin municipiului.

În scopul asigurării autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să aprobe bugetele de venituri şi cheltuieli ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, în condiţiile legii.

1. Prezentarea generală a impozitelor şi taxelor

Resursele bugetului constau în : impozite , taxe alte venituri stabilite prin lege .

Impozitul este o categorie financiară , cu caracter istoric a cărui apariţie este legată de existenţa statului şi a banilor. De la apariţia lor impozitele au fost concepute şi aplicate diferit în funcţie de dezvoltarea economico sociala şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informaţii despre impozitele, taxele şi cheltuielile publice din antichitate provin în special din istoria statelor antice, roman şi grec.

În Grecia Antică erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale statului pentru întreţinerea şi dotarea forţelor armate şi de ordine publică, pentru construirea şi înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase şi distracţii publice, pentru construirea de drumuri şi lucrări de utilizare comunală. Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât resursele domeniale obţinute prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului cum ar fi minele de argint, carierele de marmură; cât şi diferitele impozite ordinare şi extraordinare cum ar fi: impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriaşilor, taxele pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile catăţenilor bogaţi peceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni. În statul roman antic în toate etapele evoluţiei principalul impozit a fost tributum. Iniţial acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual , fie ca zecime din produsul brut obţinut. Ulterior tributum a fost generalizat şi permanentizat , el fiind perceput obligatoriu de la toţi cetăţenii statului roman care deţineau proprietăţi imobiliare şi mai târziu bunuri mobile. În afară de acest impozit se mai percepeau un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meşteşuguri, temporar un impozit datorat de celibatari şi un impozit pe numărul scavilor.

În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale , impozitul trebuie să finanţeze o administraţie tot mai complexă.. Astfel în Anglia , favorizată de conjunctură era o ţară cu puţine frământări sociale , prin Magna Charta Libertatum , din 1215 s-a interzis instituirea impozitelor fără aprobarea poporului.Alături de impozitul perceput proprietarilor de pământ în funcţie de venitul obţinut prin expoatarea proprie şi în arendă,

În Anglia sec. XIII şi în cele următoare se mai percepeau impozit pe venit diferenţiat pentru nobili , clerici şi ţărani , impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor ca şi impozitele incluse în preţurile de vânzare ale sării, cărbunilor şi altor bunuri.

În Principatele Române şirul mare al dărilor ordinare includeau birul aşezat ca “ cisla” asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de “ sferturi”,văcăritul,vinăritul, tutunăritul, oierutul, etc. Acestora li s-au adăugat dări extraordinare cum erau ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutornice etc.Deseori , stabilirea şi perceperea acestor dări erau arbitrare şi abuzive.

În perioada contemporană , exercitarea dreptului parlamentelor de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea permanentă a cheltuielilor publice în toate statele. De aceea parlamentele statelor contemporane au fost şi sunt nevoite să sporească impozitele şi taxele, iar consimţământul cetăţenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin votarea de către reprezentanţii lor în parlament a legilor referitoere la impozite şi taxe.

Impozitele reprezintă o formă de prelevare obligatorie la dispoziţia statului, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice în scopul acoperirii cheltuielilor publice.

În funcţie de trăsăturile de fond şi formă , impzitele se grupează în :

1.impozite directe

2. impozite indirecte

Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/şi juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere şi se percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă în cazul acestor impozite , subiectul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi persoană.

Impozitele directe prezintă următoarele avantaje:

• constituie venituri sigure pentru stat, cunoscute din timp şi pe care se poate baza la anumite intervale de timp;

• îndeplinesc obiective de justiţie fiscală deoarece sunt exonerate veniturile necesare minimului de existenţă;

• se calculează şi se percep relativ uşor.

Totuşi impozitele directe prezintă şi anumite dezavantaje :

• nu sunt agreabile plătitorilor, se apreciază că nu sunt productive, deoarece conducerile statelor nu ar avea interes să devină nepopulare, prin creşterea acestor impozite;

• pot genera abuzuri în ceea ce priveşte aşezarea şi încasarea impozitelor.

Pe baza criteriilor care stau la baza aşezării impozitelor directe acestea se grupează în: impozite reale si impozite personale

a) Impozitele reale : au fost larg utilizate în perioada capitalismului ascendent. În primele stadii de dezvoltare a capitalismului cînd pământul reprezintă principalul mijloc de producţie, în anumite ţări a fost introdus impozitul funciar( pe pământ). În afară de pământ impozitul real s-a calculat şi pentru clădiri în funcţie de destinaţia lor ( locuinţe, magazine, birouri, etc.). Stabilirea impozitului pe clădiri avea bază criterii ca : nr. şi destinaţia camerelor, suprafaţa construită, nr. uşilor, ferestrelor, şi al coşurilor ;suprafaţa curţii mărimea chiriei, etc.