Instrumente directe de politică monetară - analiza comparativă România versus Moldova

Introducere

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căreia se acționează asupra cererii și ofertei de monedă din economie. Importanța ei rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea prețurilor, la care se adaugă limitarea inflației și menținerea valorii interne și externe a monedei.

Evoluția politicii monetare este determinată de evoluția sistemului monetar și de evoluția gândirii economice.

Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea deciziilor de batere a monedei metalice și de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influențată de ideea menținerii parității bancnotelor în raport cu metalul prețios și în raport cu bancnotele altor state. Respectiv, obiectivul politicii monetare a fost menținerea etalonului aur.

Împreună cu conștientizarea ciclicității în activitatea economică (sfârșitul sec. XIX - începutul sec. XX) s-a modificat și obiectivul politicii monetare, incluzând și supravegherea stabilității sistemului financiar. Crizele și panicile bancare au impus băncilor centrale rolul de „împrumutător de ultima instanță” și au demonstrat rolul ratei dobânzii în stimularea creditului bancar.

Sistemul rezervelor obligatorii presupune obligația băncilor de a păstra depozite la banca centrală. Mărimea acestor depozite (rezerve) se stabilește în dependență de suma mijloacelor bănești atrase de la agenți economici și de rata de rezervare.

Atunci când autoritatea monetară mărește rata de rezervare, băncile sunt obligate să constituie rezerve suplimentare, micșorându-se astfel potențialul de creditare a economiei și de creare de depozite noi. În cazul invers, al micșorării ratei rezervelor obligatorii, băncile au posibilitatea de extindere a activităților de creditare.

Unele țări (Canada, Elveția, Australia) au renunțat la sistemul rezervelor obligatorii.

Cantitatea de monedă aflată în circulație poate fi influențată și prin modificarea ratei de bază (ratei dobânzii percepute pentru creditele băncii centrale) sau a ratei de rescont (percepute pentru scontarea titlurilor prezentate de bănci).

Atunci când autoritatea monetară coboară rata sa de bază, ea stimulează interesul băncilor pentru refinanțare, respectiv solicitarea mai multor împrumuturi. Acestea se folosesc pentru creditarea economiei naționale și provoacă majorarea masei monetare. În cazul invers, al creșterii ratei de bază, banca centrală „scumpește” creditul său, descurajând practica de refinanțare și micșorând potențialul băncilor de a credita economia.

1. Politica monetară. Instrumente directe și indirecte

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.).

Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice și prin obiectivele specifice care constau în următoarele:

a) Creșterea masei monetare până la un nivel optim: acest obiectiv cantitativ se concetizează în determinarea de către autoritatea monetară a unui nivel de creștere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creștere reală a economiei;

b) Menținerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător;

c) Practicarea unui nivel optim al ratei de schimb: aceasta antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanței de plăți în funcție de aprecierea sau deprecierea monedei naționale;

d) Alocarea optimă a resueselor financiare în cadrul economiei: acest obiectiv antrenează efecte negative, una dintre acestea fiind diminuarea concurenței între agenții economici și diminuarea reacției acestora la evoluția ratei de dobândă, iar din acest motiv se remarcă o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare.

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente directe și indirecte, între care este posibilă stabilirea următoarei distincții:

Instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care afectează, în mod direct, utilizatorii și deținătorii de monedă, inclusiv instituțiile financiare;

Instrumentele indirectesunt utilizate de către Bancă Centrală în relațiile cu celelalte bănci și cu agenții nefinanciari; la modul tradițional, această categorie de instrumente include instrumente care permit controlul asupra costului și asupra cantității de monedă centrală.

Pentru fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:

A. Instrumente prin care Bancă Centrală furnizează și retrage monedă centrală:

-Operațiunile de open-market și acordarea de credite cu rata variabila a dobânzii pe piață monetară sau financiară;

-Constituirea rezervelor minime obligatorii obișnuite și cele constituite asupra depozitelor și a creditelor;

B. Instrumente care permit și afectează direct activele sau pasivele băncilor:

-Încadrarea creditului bancar sau a finanțărilor;

-Controlul emisiunilor de titluri pe piață financiară

C. Instrumente care permit controlul operațiunilor cu străinătatea:

-Rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenților;

-Intervențiile Băncii Centrale pe piața schimburilor valutare

Deși obiectivele politicii monetare sunt macroeconomice, este totuși necesară analiza repercursiunii acesteia asupra activității bancare, în scopul înțelegerii mecanismului de transmitere în economie. În general, relația dintre politica monetară și situația băncilor nu se abordează decât prin modul de transmitere a politicii monetare și eficacitatea acesteia. Dacă se iau în considerare cele două roluri îndeplinite de banca centrală și anume: aplicarea politicii monetare și controlul sistemului bancar, rezultă că cel de-al doilea obiectiv este subordonat primului și, în mod special, trebuie să se evite ca intervențiile Băncii Centrale să compromită obiectivele politicii monetare.

Politica monetară intervine la două niveluri pentru ieșirea din criză:

La nivelul intervențiilor pe care Banca Centrală le efectuează ca imprumatator de ultim rang: apariția unei crize bancare necesită o intervenție de urgență a autorităților și constă în aporturi de lichiditate pe termen curt, pentru a evita falimentul băncii, declanșarea unei panici sau contagiunea altor bănci. Banca Centrală îndeplinește rolul său de ultim împrumutător, fie prin deschiderea unei linii de credit, fie prin scontare sau organizarea refinanțării băncilor aflate în dificultate.

La nivelul măsurilor macroeconomice: trebuie evidențiat caracterul lor mai discret decât al măsurilor bugetare, fiind imposibil de evaluat transferul asupra sistemului bancar.