Investițiile străine directe din România - impactul asupra titlurilor cotate la bursă

1. INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE,

( ISTORIC, CONCEPT, DEFINIŢIE ŞI ROL)

Investiţiile străine directe au câmp de manifestare atunci când într-o ţară nivelul cererii de investiţii este mai mare decât volumul economiilor interne. Se creează premise ca economiile din alte ţari să fie atrase pentru a compensa deficitul intern de resurse financiare.

De regulă aceste fluxuri financiare provin din ţările dezvoltate având loc un transfer net de resurse ca urmare a faptului că economiile în aceste ţări depăşesc cererea internă de investiţii.

În acest sens se poate vorbi de o istorie a fluxurilor externe de fonduri de capital. Istoria lor începe cu secolul al XIX-lea, perioadă în care erau predominate împrumuturile şi investiţiile de portofoliu. Anglia în special şi Franţa deţineau cea mai mare parte a acestor plasamente în care statul juca rol important alături de firmele private. Motivaţia principală a acestor investiţii nu era diferenţa de dobânzi ci atractivitatea lor provenea pe fondul dezvoltării coloniale. Coloniile aveau de multe ori rol de supapă pentru investitori în caz de recesiune în ţările furnizoare de capital financiar.

O delimitare conceptuală a investiţiilor străine directe faţă de cele de portofoliu se face după anul 1914, în condiţiile în care alături de Anglia şi Franţa apar în calitate de investitori peste graniţa naţională: Germania şi Statele Unite. De asemenea apar firme puternice cunoscute ca Simens, Standard Oil sau General Electric etc.

Prima parte a secolului al XX-lea este marcată de primul război mondial şi de criza economică mondială care răstoarnă ierarhiile din punct de vedere al potenţialului investiţional al statelor, SUA trecând pe primul loc ca investitori, iar Germania pe primul loc ca importator de capital.

Al II-lea război mondial, din punct de vedere economic marchează şi trecerea la o nouă etapă a economiei mondiale, cea a dominaţiei investiţiilor străine directe (I.S.D.)

Dacă investiţiile străine de portofoliu presupun achiziţionarea de pe piaţa financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni), investiţiile străine directe constau în achiziţionarea pachetului de acţiuni de control a unor întreprinderi sau construirea unora noi.

Acelaşi regim de investiţie străină directă îl are şi majorarea capitalului unei filiale externe sau un împrumut acordat de firma mamă.

În literatura de specialitate este recunoscută definirea I.S.D. ca „proprietatea asupra unor active de către un rezident străin, cu scopul de a controla folosirea acestor active” (Grahomg Krugman, 1989).

Funcţia de control a investitorului este de fapt particularitatea care deosebeşte investiţiile de portofoliu, necontrolate direct de investitor şi controlul direct exercitat de investitor în cazul I.S.D.

Problema care se pune în acest context se referă la cât din capitalul firmei trebuie să fie în proprietatea unui investitor pentru ai asigura această funcţie de control.

Există opinii prin care se consideră I.S.D. procentul investiţional al firmelor în care participarea investitorului este între 10-25%. Susţinem idea că această reprezentare este insuficientă, coeficientul necesar pentru a asigura controlul afacerii trebuie să fie de cel puţin 50%.

I.S.D. au suscitat interes în mediul economic fiind cunoscute mai multe teorii economice în domeniu. Se distinge în primul rând teoria concurenţei perfecte a pieţelor

(Kindleberger 1969), care considera determinant în dezvoltarea I.S.D.: concurenţa perfectă a bunurilor, concurenţa perfectă pe piaţa a factorilor, producţia de masă internă şi externă şi restricţiile guvernamentale la producţie şi dezvoltare.

Există şi susţinători ai teoriei care ia în considerare modelul imperfecţiunilor pieţei - Calvet (1981). După această teorie I.S.D. sunt determinate de: diferenţa ratei profitului în diferite segmente ale pieţei, distorsiunile provocate de investiţiile guvernamentale, de politici

guvernamentale (tarife, impozite, controlul preţurilor, taxe vamale, reglementări antimonopol etc.), şi imperfecţiunile generate de eşecurile pieţei care se manifestă sub trei aspecte: efecte externe, bunuri publice şi producţia de masă.

Alt grup de teorii asupra I.S.D. se leagă de lichidităţi, de excesul de lichiditate care este reinvestit pe fondul atractivităţii mediului extern, comparativ cu costul scăzut al fondurilor interne, idei susţinute de Kojiama.

Zona valutară la fel a dat naştere unor teorii susţinute de Aliber (1910) care susţine că I.S.D. sunt o consecinţă a zonelor valutare în care este împărţită economia mondială. Fiecare zonă valutară are un anumit risc valutar propriu şi în funcţie de acest risc zona respectivă poate fi destinaţie sau transfer al I.S.D. din punct de vedere al capitalului investit.

Evoluţia economiei mondiale în a doua jumătate a secolului XX, începutul secolului XXI, face ca în prezent I.S.D. să devină cea mai importantă sursă de finanţare externă pentru toate ţările lumii indifferent de nivelul de dezvoltare economică. Regulile şi modalitatea de finanţare a I.S.D. oferă stabilitate economică comparativ cu cele de portofoliu din motive

lesne de înţeles.

Din această perspectivă trebuie înţeles rolul I.S.D. de a aduce în ţara destinatară surse financiare pentru susţinerea dezvoltării de ansamblu a societăţii. De aceea se justifică atitudinea guvernelor de a căuta soluţii pentru a favoriza I.S.D., sub aspectul atragerii fluxurilor de capital extern.