Maximizarea Profitului Firmei pe Piață cu Concurență Perfectă

Introducere

Orice întreprindere producătoare de bunuri şi servicii îşi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu ambiant, ce exercită o puternică influenţă asupra sa, datorită multiplelor relaţii pe care ea le are atât cu elementele micromediului – relaţii directe – cât şi cu cele ale macromediului – relaţii indirecte. Natura şi obiectul acestor relaţii sunt foarte diverse şi de aceea ele trebuie identificate pentru a fi cât mai eficient utilizate în înfăptuirea ţelului final al întreprinderii.

Cele mai importante sunt relaţiile întreprinderii cu piaţa, întrucât în economia de piaţă, atât producătorul cât şi consumatorul au posibilitatea de a alege în mod liber cât, unde şi cum pot să ofere şi respectiv să solicite, piaţa fiind aceea care stabileşte ce se produce şi cât se produce. Ca atare, întreprinderea, care are ca obiect de activitate producerea de bunuri şi servicii destinate pieţii, trebuie să cunoască anticipat nevoile reale ale societăţii, pe care i le poate indica piaţa. Întrucât, indiferent de profil, întreprinderea trebuie să se afle în contact direct cu piaţa, analiza condiţiilor de piaţă prezintă deosebită importanţă pentru prezentul şi mai ales pentru viitorul ei, mecanismul pieţei constituind “ barometrul” situaţiei actuale şi de perspectivă.

Economia de schimb constituie baza aparitiei, existentei si functionarii pietei. Datorita specializarii agentilor economici, satisfacerea nevoilor de consum nu se putea realiza decat prin intermediul schimbului de marfuri. Piata este necesara pentru a realiza legatura dintre producatori si consumatori, oferind participantilor informatiile necesare pentru a putea decide ce, cat si pentru cine sa produca, dar si ce, cum si cat sa se consume. Aceste informatii nu pot fi ignorate in cadrul schimburilor economice.

Desi in acceptiunea ei spatiala si economica piata este locul de intalnire a agentilor economici, vanzatori si cumparatori, care schimba intre ei bunuri sau servicii, piata mai poate fi inteleasa ca fiind locul de intalnire a ofertei cu cererea, prima reprezentand forma sub care se infatiseaza rezultatele finale ale productiei in conditiile economiei de schimb, cea de-a doua exprimand nevoile umane solvabile.

Regulatorul pietei este concurenta, astfel ca fiecare isi urmareste propriul interes, satisfacerea cat mai avantajoasa a necesitatilor de productie sau de consum si obtinerea de castig. Cunoasterea pietei presupune cunoasterea cererii, ofertei, pretului si concurentei.

Orice întreprindere îşi desfăşoară activitatea într-un mediu determinat, în care întreţine relaţii cvasi-permanente cu piaţa, deoarece ea intervine aici atât în calitate de furnizor, cât şi de beneficiar. Desigur, eficienţa activităţii depinde de modul ei de integrare în relaţiile de piaţă, unde apar o serie de alţi agenţi economici cu care intră în competiţie pentru obţinerea unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, efectuare a operaţiunilor băneşti sau a altor activităţi, în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje. Deoarece concurenţa este o luptă permanentă, în care primează interesele economice şi care se soldează întotdeauna cu învinşi şi învingători, fiecare întreprindere trebuie să cunoască bine structura şi intensitatea concurenţei, cauzele succesului concurenţilor importanţi, formele în care se manifestă, pentru ca pe această bază să - şi evalueze şansele de supravieţuire, racordându-şi la realitate, obiectivele prioritare şi adoptând cele mai potrivite strategii concurenţiale.

1. Piață cu concurență perfectă

Această piaţă reprezintă modelul teoretic, o situaţie ideală imaginată de către şcoala neoclasică, mai ales prin V. Pareto şi L. Walras (şi într-o mare măsurăde către Adam Smith, deşi acesta nu a denumit-o ca atare), prin care se urmăreşte evidenţierea virtuţilor instrinseci ale „mâinii invizibile” drept cel mai bun mecanism natural de funcţionare şi reglare a economiei. Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă pură şi perfectă se bazează pe o serie de caracteristici care, în interacţiunea lor, constituie mecanismul ideal de funcţionare a pieţei. Piaţa cu concurenţă perfectă este un tip ideal de piaţă. Este greu, dacă nu imposibil, de găsit în realitate. Metodologia de analiză ştiinţifică este însă astfel construită încât studiază mai întâi situaţiile perfecte din punct de vedere al condiţiilor care le caracterizează, trage concluziile ce se impun, după care trece la analiza situaţiilor din realitate şi compară cu ce se deosebesc acestea de cazul ideal. Şi de ce. Şi încearcă să înţeleagă ce ar trebui făcut pentru a elimina imperfecţiunile realităţii şi a ajunge la situaţia ideală sau, dacă vreţi, teoretică. Aceasta nu se întâmplă numai în ştiinţa economică. De multe ori, în fizică se consideră un coeficient de frecare zero sau în chimie se lucrează presupunând presiunea la nivelul mării, deşi lucrurile nu stau aşa.

Piaţa cu concurenţă perfectă este deci cazul „de eprubetă”. Vom trage concluzii referitoare la comportamentul producătorilor pe baza acestei pieţe, după care, în capitolele următoare vom analiza acest comportament pe pieţe întâlnite şi în realitate (cu concurenţă imperfectă). Vom încerca atunci să înţelegem prin ce se deosebesc acestea de cazul ideal, de ce şi ce ar trebui făcut pentru a le apropia de situaţia ideală.

2 Trăsături ale pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă pură şi perfectă se bazează pe o serie de caracteristici care, în interacţiunea lor, constituie mecanismul ideal de funcţionare a pieţei.

Acestea sunt:

a) Structura pieţei este atomizată, în care agenţii cererii şi ofertei sunt de forţă economică redusă şi în număr mare. Cât de mare este numărul lor? Indeterminat, dar sunt numeroşi şi mici ca forţă economică, astfel încât nici unul nu poate să influenţeze, prin deciziile şi acţiunile sale, starea pieţei: nivelul şi evoluţia preţului de echilibru, cererea pieţei şi oferta industriei. Pe o asemenea piaţă, producătorii (vânzătorii) şi cumpărătorii sunt primitori de preţ (price takers; preneurs des prix). Un agent economic este primitor de preţ când are o forţă economică aşa de redusă în raport cu cererea pieţei sau oferta industriei, încât el nu are nici o posibilitate de a-l influenţa: pentru el, preţul se formează prin tatonări, această funcţie realizând-o permanentele confruntări dintre cerere şi ofertăreprezentată prin impersonalul „comisar preţuitor” vestitorul de preţ sau de un tablou de afişaj al preţului etc., iar în funcţie de nivelul preţului agenţii pieţei încearcă să se „replieze”, acţionând asupra cantităţilor pe care, în funcţie de interese, le sporesc sau le diminuează.

b) Omogenitatea perfectă înseamnă identitatea intrinsecă şi extrinsecă a tuturor bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor pe respectiva piaţă. Două sau mai multe bunuri sunt omogene intrinsec dacă proprietăţile care le definesc sunt identice prin: compoziţie, calitate, formă, culoare etc. Omogenitatea extrinsecă se referă la modul de prezentare, condiţiile şi termenii de comercializare, de livrare şi de plată (pe bază de credit comercial, cu sau fără avans, cu plată integrală, în numerar sau prin virament etc.), amploarea publicităţii care se face în jurul produsului şi al firmei care îl comercializează etc. Această caracteristică face ca, ipotetic, cumpărătorul să nu aibă nici un motiv să prefere marfa producătorului X sau Y sau Z; el le tratează pe toate în mod identic.

c) Intrarea-ieşirea liberă de pe piaţă. Se presupune că agenţii pieţei intrăşi, respectiv, ies în mod liber de pe piaţa oricărui bun, fără a se „lovi” de bariere juridice, economice, instituţionale sau cutumiare. Intrarea şi ieşirea se face pe bazăde raţionament economic. Astfel, ofertantul (producătorul) intră pe o piaţă atunci când obţine un cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se comercializează bunul. El iese de pe piaţa respectivului bun când costul marginal este mai mare decât venitul (încasarea marginală), încercând să se reprofileze spre alte domenii, unde poate obţine cel puţin profitul normal.

Cumpărătorul, agentul cererii intră pe piaţa unui bun prin compararea raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al acelui bun cu acelaşi raport obţinut pentru alte bunuri substituibile. Când primul raport este mai mare, cumpărătorul decide intrarea pe piaţă şi devine agent al cererii. Când raportul este mai mic, el părăseşte piaţa bunului dat şi se orientează spre altele.