Parmalat

INTRODUCERE

Comisia pentru Titluri de Valori și Bursă din SUA (Securities and Exchange Commission) a catalogat scaldalul Parmalat ca fiind „una dintre cele mai mari și mai pline de rezonanță fraude financiare corporative din istorie”. S-a ivit la scurt timp după cazul Enron și WordCom și oferă o oportunitate pentru a compara eșecurile de pe ambele maluri ale Atlanticului. Cazul Parmalat scoate în evidență cea mai important problemă specifică stucturilor de administație în firmele din Europa Continentală, si anume un acționar majoritar care exploatează societatea, mai degrabă decât să monitorizeze managerii. Structura de administrație Parmalat a fost în mod fățiș deficitară, spre deosebire de cea a Enron, care aparent a fost bine concepută. În ciuda acestui deficit, Parmalat a beneficiat de un rating de credit pentru investiții și a putut împrumuta sume tot mai mari de capital de la investitori. Privind retrospectiv s-ar putea susține faptul că piețele de capital au fost ineficiente, deoarece nu au luat în considerație defectele din conducerea Parmalat. Cu toate acestea, o afirmație mai plauzibilă ar fi că ele au redus riscul perceput și s-au bazat puternic pe aprecierile unor terți cum sunt auditorii.

Astfel, încă odată, la fel ca și în cazul tuturor falimentelor financiare din ultimul timp, atenția este îndreptată spre terți actori. În cazul de față este vorba despre două rețele mari de audit (Grand Thornton International și Deloitte Touche Tohmatsu), care nu au reușit să detecteze fraudele. Partenerii italieni ai firmei Grand Thornton au fost suspectați de a le fi orchestrat. Unele bănci de prim rang internațional au asistat alături de manageri Parmalat la structurarea și executatrea unor tranzacții financiare complexe, menite să ascundă situația adevărată a firmei. Sub pretextul unor verificări stăruitoare și a unor avize din partea firmelor juridice de top, piața nu a fost niciodată avertizată în mod fățiș.

Legile italiene fundamentale nu pot fi învinuite pentru ceea ce s-a întâmplat. Se poate susține chiar faptul că legile în vigoare în timpul funcționării Parmalat al ultimului deceniu, au fost suficiente și din anumite puncte de vedere chiar mai severe decât cele din SUA. Dacă auditorii au fost descurajați nu înseamnă că legile substanțiale italiene au fost de vină, ci modul de aplicare al acestora.

Organul de supraveghere al pieței de capital italiene (Consob) a început investigațiile sale numai după ce pe piață s-a semnalat, la sfârșitul anului 2002 – începutul anului 2003, că ceva este în neregulă cu Parmalat. Piața știa ceva ce Consob nu știa. Scandalul Parmalat ar trebui să descurajeze ideea că supravegherea publică a pieței poate preveni fraudele majore. Totuși, reacția atât în Italia cât și la nivel european a fost aceea de a emite noi reglementări și norme publice, chiar dacă ideea unui organism de reglementare publică european echivalent SEC nu a constituit niciodată o prioritate pe agenda Uniunii Europene.

Cu toate acestea, publicul italian a aflat la scurt timp după falimentul Parmalat din mass-media că au fost lansate acțiuni civile, la o viteză de neconceput pentru Italia, de către avocații de clasă din Statele Unite, și că aceste acțiuni ar putea implica, de asemenea investitori italieni importanți. Această știre a dat naștere unor discuții privind introducerea unor mecanisme de acțiune în Italia, în mass-media și la nivel politic, fiind o problemă secundară alături de tema principală care privește noile reglementări ca răspuns la scandalul iscat. Ori de câte ori a fost posibil, atât Comisarul Extaordinar Parmalat (Mr Bondi care acționează în numele companiei și a creditorilor săi) cât și investitorii au transferat acțiunile civile în SUA, scăpând astfel de sub jurisdicția instanței italiene. Nu este vorba însă de interesul de a profita de regulile cele mai convenabile ci de avantajele și „armele” pe care le oferă procedura civilă din Statele Unite în cazurile complexe ce privesc interese colective.

1. SCURTĂ ISTORIE PARMALAT

1.1. Apariția și evoluția Parmalat

Calisto Tanzi a fost moștenitorul unei dinastii al comerțului alimentar cu sediul în Collecchio, Parma. Tanzi a intrat la sfârșitul anului 1960 pe piața laptelui, profitând de procesul continuu de ambalare dezvoltat de Tetra Pak, iar Parmalat și-a început expansiunea spre o industrie de lactate. În anii `70, marca Parmalat a devenit cunoscută datorită sponsorizărilor din lumea sportului. În anii `80 a urmat o nouă expansiune: Parmalat și-a consolidat poziția de lider mondial pe piața produselor lactate și s-a extins pe alte piețe alimentare, cum sunt produsele de panificație, sosurile tomate, sucurile de fructe. Tanzi a devenit cunoscut pentru legăturile sale politice cu lideri creștin democrați. Mai cu seamă era considerat ca fiind un prieten apropiat a lui Ciriaco De Mita, liderul influent a partidului Creștin Democrat în anii `80. Parmalat a construit una din fabricile sale în Nusco, un orășel mic din sudul Italiei, renumit pentru faptul că este orașul natal al lui De Mita.

Pretinsa influență a politicienilor este unul din motivele pentru care Tanzi s-a aventurat pe piața TV în anii `80. Odeon TV este canalul pe care l-a cumpărat prin intermediul familiei. Acesta a înregistrat rezultate îngrozitoare și a fost vândut în 1989 către o companie a Sasea Group, gestionat de Florio Fiorini . Odeon TV a dat faliment, iar Tanzi, care a garantat datoriile Odeon TV, a fost nevoit să plătească o imensă sumă de bani. În timpul investigațiilor penale cu privire la falimentul Parmalat a ieșit la iveală faptul că acești bani au fost furnizați de către Parmalat. Aceasta reprezintă una din primele mari situații în care banii Parmalat au fost folosiți pentru a acoperi datoriile lui Tanzi din alte domenii de afaceri.

Ulterior eșecului TV de la sfârșitul anilor `80, Parmalat era un grup internațional aflat în turbulențe financiare. Printr-o tranzacție financiară complexă, Coloniale s.r.l. (firma familiei Tanzi care deținea acțiunile Parmalat) și-a folosit pachetul de control ca aport fără numerar în majorarea de capital a unei companii listate, Finanziaria Centro Nord, care a devenit Parmalat Finanziaria. Prin tranzacția financiară, Coloniale și-a păstrat pachetul de control de aproximativ 51% în Parmalat Finanziaria, care a devenit proprietatea unui grup format din 58 de companii, dintre care 33 cu sediul în afara Italiei, cu o cifră de afaceri de aproximativ 1.100 miliarde lire italiene (560 milioane Euro). Cea mai importantă dintre aceste companii a fost Parmalat S.p.A., principala companie de operare.

În anii `90, Grupul Parmalat a lansat o nouă campanie de achiziție, care a fost foarte intensă în America de Sud. Cifra de afaceri a grupului a fost de 4.300 miliarde de lire italiene (2,4 miliarde Euro) în 1995 și 5.464 miliarde de lire italiene (2,8 miliarde Euro) în 1996. În jur de 45% din cifra de afaceri era generată în America Latină. Grupul multinațional a devenit un client lucrativ pentru băncile de investiții, în special Chase Manhattan Bank. Grupul a devenit foarte activ pe piața de capital, emițând serii de obligațiuni pe piața Euroobligațiunilor.

Între timp, Parmalat s-a diversificat în fotbal, cumpărând Parma Calcio (clubul de fotbal din Parma), bine cunoscutul club brazilian Palmeiras și clubul chilian numit Audax Italiano. Grupul a inițiat un plan masiv de sponsorizare în America Latină. Parma Calcio a fost înmânat fiului lui Tanzi, Stefano, care a devenit președintele clubului în 1996. Unul dintre marii rivali ai lui Tanzi pe piața produselor lactate, Sergio Cragnotti, a fost și el implicat pe piața fotbalului. Cragnotti, fostul manager a Ferruzzi Group care a fost implicat în acțiunile criminale având drept urmare falimentul imperiului familiei Ferruzzi , era principalul acționar și manager a Cirio, și proprietarul Lazio, unul din cele două cluburi de fotbal din Roma. Cirio urma să falimenteze în 2003 într-un scandal financiar implicând bănci acuzate că ar fi acoperit expunerea lor la datorie prin descărcarea obligațiunilor Cirio pe investitori de retail.