Politica de Dividende în Corporații

1. Scurt istoric

Teoria financiră consideră politica de dividend drept un teren de studiu interesant datorită incitărilor problematice pe care acestea le oferă cercetării ştiinţifice. În condiţiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinaţii a profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire.

Odată cu dezvoltarea mediului economic, apare managementul financiar care-şi propune să răspundă la noi întrebări legate de modul de decizie; ce tip de dividende să se distribuie – fie ordinare, fie speciale; dacă să se conteze mai mult de creşterile de curs bursier decât de plăţile sub forma dividendelor sau cum să se armonizeze punctele de vedere ale diferiţilor investitori.

Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună coordonare a părţii financiare a societăţilor comerciale, aceasta referindu-se şi la o bună corelare a distribuţiei dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru societate. Astel pentru a ajunge pe un loc de top pe piaţă, o comapnie trebuie să-şi facă acţionarii fideli şi să-i păstreze pentru a nu întâmpina dificultăţi în drumul spre podium.

2. Dividendul

Dividendul este partea din profitul unei societaţi pe acţiuni care revine fiecărui acţionar în raport cu acţiunile pe care le posedă.

Pentru investitorii de pe piaţa bursieră, politica de dividend practicată de societaţi reprezintă un reper important în adoptarea strategiei de investiţie. Aceasta capată o importanţă mai mare pentru cei cu un apetit de risc mai redus, care işi economisesc disponibilitaţile baneşti prin piaţa de capital, ca o alternativă la sistemul bancar.

Societăţile comerciale care acordă dividend prezintă interes şi pentru ceilalţi investitori, cu o îclinatie mai mare faţă de risc, ca o sursă de venit suplimentară caştigurilor din diferenţele de curs.

Pentru managementul societăţii se pune problema alegerii între dividend si autofinanţare. Alocarea unei cote mari din profitul net ca şi dividend restrânge posibilităţile de autofinanţare a societăţii, ducând la creşterea gradului de îndatorare. Pe de altă parte, o societate care practică o politică de dividend caracterizată prin rata mare a dividendului se bucură de aprecierea acţiunilor sale în piaţă, ceea ce are ca efect creşterea posibilităţilor de finanţare prin noi emisiuni de acţiuni.

3. Conceptul de politică de dividend

Politica de dividend este aceea care determină împărţirea profiturilor obţinute în plăţi către acţionari şi fonduri reţinute pentru a fi reinvestite în afaceri. Profiturile acumulate reprezintă una dintre cele mai semnificative surse de finanţare a creşterii corporaţionale, iar dividendele constituie fluxurile de numerar datorate acţionarilor. Deşi, atât creşterea, cât şi dividendele, sunt în egală măsură dezirabile, cele două se pot afla şi în contradicţie. De exemplu, să presupunem că o firmă limitează bugetul său de investiţii într-un anumit an la ceea ce se poate finanţa prin profiturile acumulate din anul respectiv.

O creştere a proporţiei profiturilor distribuite sub formă de dividende-va rezulta în scăderea profiturilor accumulate pentru anul respective, şi deci sumele disponibile pentru investiţii vor fi mai mici. În acest caz politica de dividend este echivalentă cu politica de investiţii, şi prin readucerea profiturilor acumulate, firma poate fi silita să renunţe la oportunităţi profitabile de investiţii. O abordare mai rezonabilă este aceea ca firma să îşi determine bugetul de investiţii înainte. Astfel, decizia cu privire la dividende va avea un impact asupra noilor fonduri din exterior care trebuie obţinute. O rată mai mare a dividendelor înseamnă o rată mai mică a profiturilor acumulate şi deci trebuie să se apeleze în măsură mai mare la noi fonduri din exterior pentru finanţarea proiectelor de investiţii. Fluxurile de numerar către acţionari, mai mari ca urmare a stabilirii unei rate mai mari a dividendelor, vor duce în acelaşi timp la o rată scăzuta, atât a profiturilor, cât şi a dividendelor viitoare. Astfel, politica de dividende are două efecte contradictorii.

Politica de dividende se referă la decizia de a plăti profitul fie proprietarilor (sub forma dividendelor), fie de a fi acumulat, în vederea reinvestirii. O proporţie cât mai bună între partea de profit plătită ca dividend şi cea acumulată se apreciază în funcţie de consecionţele asupra valorii de piaţă a întreprinderii.

Pornind de la ideea că valoarea întreprinderii este direct dependentă de valoarea de piaţă a acţiunilor, atunci valoarea unei acţiuni ( ) creşte odată cu sporirea dividendelor plătite proprietarilor (D):

= , unde conform relaţiei de calcul din modelul elabort de M.J. Gordon şi E. Shapiro, K reprezintă rata de actualizare, iar g este rata de creştere a dividendelor de la o perioadă la alta. Dacă mărimea dividendelor plătite sporeşte, atunci firma nu va mai putea reinvesti şi îşi va afecta în acest fel capacitatea viitoare de a produce dividende.

Necunoscuta care trebuie aflată prin politica de dividende se referă deci la optimul între dividendele curente şi creşterea lor viitoare (dependentă de investiţii) şi care maximizează preţul acţiunilor.