Sistemul bancar român

CAPITOLUL I

REFORMAREA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMANIA

1.1. Scurt istoric al activitatii bancare pe teritoriul tarii noastre din cele mai vechi timpuri pana in 1989 si dupa.

Istoria sistemului bancar îsi găsește originile în trecutul îndepărtat existând mărturii foarte vechi ce atestă practica unor activități care într-o formă mai mult sau mai puțin evoluată, se poate constitui ca primii pași pe tărâmul practicii bancare.

Există diferite păreri cu privire la originea băncilor. Unii cercetători apreciază faptul că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariției și circulației monedei metalice.

După alți cercetători , noțiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut idea să primească disponibilități bănești,sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii și, în baza acestor depozite, să ofere împrumuturi celor ce aveau nevoie de fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activității bancare se regăsesc în Orientul Apropiat (Babilon) și Egiptul Antic. În acea perioadă, templele erau deopotrivă loc de rugăciune și loc de păstrare a banilor și tezaurelor.

Deși în 1989 existau patru bănci în România (Banca Națională a României, Banca Română de Comerț Exterior, Banca de Investiții și Banca Agricolă), la care se adauga CEC-ul, sistemul bancar român datează, totuși, de mult timp.

Primele dovezi ale desfașurării unei activității bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786 și 1855 și reprezintă 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane.

În perioada modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea.

În 1865 a apărut la București, sub denumirea de Banca România, o bancă care inițial a avut atribuții de bancă de emisiune și de scont. Ulterior, ca urmare a modificării statutului său, a pierdut aceste privilegii, desfășurând apoi o activitate pur comercială. Activitatea acestei bănci a continuat până la naționalizarea sistemului bancar din România, în iunie 1948.

În aceeași perioadă au mai apărut si alte bănci: Banca Albina, prima bancă cu capital integral românesc, care și-a început activitatea în 1872, la Sibiu, Creditul Financiar Rural, care a apărut în 1873, ca și Banca Aurora, din Năsăud. În următorul an, a fost creat Creditul Financiar și Rural.

Cea mai importantă bancă înființată în această perioadă a fost Banca Natională a Belgiei (aceasta,la rândul ei,folosise ca model Banca Angliei).Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern.Înființarea Băncii Naționale a României a creat premisele pentru apariția altor bănci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.

Corespunzător dezvoltării economice a țării, la început, activitatea băncilor se baza, în principal, pe acordarea de credite persoanelor particulare. Odată cu industrializarea și, implicit, cu dezvoltarea forțelor de producție, a apărut necesitatea concentrării sumelor disponibile, pentru a fi satisfăcute proiectele concepute de proprietarii de pământ, de comercianți și de marii industriași. Procesul de creare a noilor instituții de credit a fost accelerat prin aportul de capital autohton, aparținând reprezentanților burgheziei și moșierimii române, dar și prin infuzia de capital străin.

În noul context, în 1881, la București, a fost înființată Bursa de valori și apoi Bursa de mărfuri.

La sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se facă simțită o puternică centralizare a capitalului bancar în România. În această perioadă, unele case bancare sau asociații bancare, apărute anterior, dar care în noul context nu dispuneau de suficient potențial financiar, și-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.

După 1880, a crescut numărul și importanța băncilor românesti, de la numai 5 bănci existențe între 1880-1890, la aproape 200 bănci, înainte de primul război mondial. Patru dintre principalele bănci din acea vreme (Banca Generală Română, Marmorosch Blanc & Co., Banca de Credit Român, Banca Comercială Română) erau finanțate și prin capital străin.

În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România. Ca rezultat al neutralității României, în această perioadă au apărut oportunități noi de comerț cu toate părțile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerțului a adus beneficii sistemului bancar.

Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică activității economice. Recensiunea a cuprins întreaga Europă, specula si inflația atingând, în această perioadă, niveluri record.

Treptat, tările din Europa au început să-și reface economia, fenomen resimțit și în România. Rezultatele acestui proces s-au regăsit, imediat, și în sistemul bancar. Băncile au

atras importante fonduri disponibile de pe piată și prin intermediul creditelor acordate de către Banca Natională au reușit să ramburseze sumele, în bani devalorizați.

După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depresiune a determinat falimentul multor bănci sau fuziona pentru a supraviețui.

Ca și guvernele țărilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a trebuit să intervină pentru a contracara efectele crizei economice, bancare si monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere si control, în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar. În 1934, a fost înființat Consiliul Superior Bancar, al cărui președinte era guvernatorul Băncii Nationale. Au fost adoptate mai multe legi, atât pentru a ajuta economia, cât și pentru a îmbunătăți sistemul bancar.