Sistemul cheltuielilor publice

1. Conținutul economic al politicilor publice.

Savantul român I. Văcărel consideră cheltuielile publice "relații economico-sociale în formă bănească, ce se manifestă între stat și persoane fizice și juridice, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia."

Peggy și Richard A. Musgrave definesc cheltuielile publice drept “utilizarea direcționată a resurselor sectorului public pentru satisfacerea necesităților în utilități publice și realizarea măsurilor de redistribuire justificate de pe pozițiile echității sociale.”

Cheltuielile publice se materializează în plăți, efectuate de către stat din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziții de bunuri sau prestări de servicii necesare în scopul îndeplinirii diferitelor obiective ale politicii statului. În acest demers, prin intermediul banilor se asigură, în primul rând, necesități și obiective care țin de apărarea țării, asigurarea ordinii publice și a siguranței naționale, a educației, sănătății publice, a protecției mediului, securității sociale, gospodărirea publică, precum și finanțarea unor acțiuni și obiective care au în vedere și alte măsuri de intervenție a statului în economie și societate.

În prezent cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Influența economică a lor variază în timp. Unele se manifestă direct, prin finanțarea de către stat a instituțiilor publice pentru a putea funcționa. Altele influențează indirect mediul economic și social, constituind instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv pentru a-l ameliora. (distribuirea veniturilor suplimentare, sporirea comenzilor publice sau creșterea investițiilor)

În opinia lui R. Musgrave, problemele care sunt soluționate în domeniul cheltuirii mijloacelor publice pot fi divizate în trei categorii:

- acordarea ajutorului social (indeminizații pentru invalizi)

- asigurarea obligatorie (în caz de boală, șomaj)

- producția și achiziția bunurilor materiale și a serviciilor în vederea satisfacerii necesităților pentru care statul îsi asumă responsabilitatea

În componența cheltuielilor publice intră următoarele categorii principale:

- cheltuieli bugetare

- cheltuieli din bugetul asigurărilor sociale (fondul social)

- cheltuieli din fonduri extrabugetare

- cheltuieli din fonduri speciale

Cheltuielile bugetare sunt acoperite din bugetul administrației centrale și bugetele unităților administrativ-teritoriale.

Cheltuielile din bugetul asigurărilor sociale se suportă din fondul social.

Cheltuielile din fonduri extrabugetare sunt acoperite din resursele financiare publice constituite în afara bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale.

Cheltuielile din fonduri speciale sunt acoperite din fonduri cu destinație specială, gestionate de Guvern sau de un alt organ public.

2. Cheltuielile publice finanțate prin resurse bugetare și extrabugetare.

2.1. Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale.

Sunt destinate ridicării calității vieții fiecărui individ și reflectă preocuparea statului pentru satisfacerea unor necesități naționale referitoare la educație, ocrotirea sănătății, cultura și securitatea vieții sociale în general.

Potrivit clasificației bugetare din România, aceste cheltuieli se clasifică astfel:

1. Cheltuieli pentru învățământ

2. Cheltuieli pentru cultură, religie și acțiuni privind activitatea sportivă și de tineret

3. Cheltuieli pentru sănătate

4. Cheltuieli pentru asistența socială, alocații, pensii, ajutoare și indemnizații

În România, cheltuielile pentru acțiunile social-culturale sunt finanțate atât prin

intermediul fondurilor bugetare, al celor cu destinație specială, al veniturilor extrabugetare, cât și prin intermediul creditelor externe rambursabile și nerambursabile.

2.1.1. Cheltuielile publice pentru învățământ: constituie o opțiune de primă importanță a factorilor politici și a autorităților unui stat, deoarece reprezintă pentru orice societate o investiție importantă, pe termen mediu și lung, într-un factor esențial de producție, cel al forței de muncă. De aceea, guvernele care înțeleg pe deplin această necesitate investesc fonduri publice însemnate în acest capital și, în consecință, pot să-și asigure forță de muncă de înaltă calificare și eficiență, pentru dezvoltarea ulterioară a societății în cauză.

În țara noastră, finanțarea cheltuielilor pentru educație se asigură printr-un complex întreg de planuri financiare și bugete:

- bugetul de stat și bugetele locale pentru finanțarea învățământului de stat

- mijloacele extrabugetare, constituite în special din taxele de școlarizare și alte taxe colaterale, atât pentru finanțarea învățământului superior de stat, cât și a celui preuniversitar privat

- cheltuielile agenților economici determinate de organizarea de cursuri privind pregătirea profesională, acordarea de burse pentru propriii salariați, de sponsorizări și donații către instituțiile publice de învățământ