Sistemul de Impozite și Taxe Locale din România și Rolul Său

1. Scurt istoric privind impozitele şi taxele locale

Emiterea şi utilizarea banilor ca urmare a dezvoltării schimbului de mărfuri şi crearea statului reprezintă cele două premise ale apariţiei finanţelor în cadrul societăţii.

Prin utilizarea banilor s-au format creanţe şi datorii între participanţii la tranzacţiile comerciale, iar persoanele juridice şi fizice au contribuit la constituirea unor resurse băneşti la dispoziţia statului în vederea satisfacerii unor cerinţe colective.

Emiterea şi utilizarea banilor în cadrul societăţii reprezintă o premisă importantă pentru finanţele locale, deoarece la nivelul unităţilor administrative teritoriale se mobilizează şi repartizează resurse în expresie bănească.

Constituirea primelor forme ale colectivităţii locale, respectiv a satelor, comunelor şi oraşelor în cadrul societăţii a impus formarea unor resurse băneşti la dispoziţia acestora pentru a satisface cerinţele colective specifice.

Statul şi colectivităţile locale reprezintă doua forme de organizare a societăţii care au dat naştere cerinţelor colective şi au necesitat acoperirea lor pe seama resurselor băneşti provenite de la persoane fizice şi juridice.

Primele cerinţe colective ale comunelor şi oraşelor care vizau apărarea şi ajutorul reciproc au determinat instituirea unor impozite în vederea acoperirii lor.

După menţiunile istorice, populaţia daciei era grupată în oraşe şi sate. Printre lucrările publice necesare oraşelor au fost cele de apărare.

La dispoziţia oraşelor şi satelor din Dacia se încasa un impozit asupra pamântului (capitation terrena) care varia în funcţie de natura terenurilor, un impozit pe cap de locuitor (capitatia), impozit pe case, taxe asupra moştenirilor, dare pentru vânzarea (4%) sau eliberarea sclavilor, contribuţii în natură şi transporturi ale locuitorilor.

După formarea principatelor Moldovei şi Munteniei, judeţele, ţinuturile, oraşele şi satele au fost organizate după anumite reguli sau după regimul nescris al administrării. Activitatea administratiă la nivel local includea întreţinerea drumurilor, îngrijirea izlazurilor şi a pădurilor comunale.

Oraşele formate din secolele XII şi XIII aveau organizare autonomă, organe de conducere, administrau bunurile proprii. Organele de conducere ale oraşelor repartizau impozitele între locuitori. Dintre veniturile de natură locală ce se încasau la nivelul oraşelor şi târgurilor sunt cunoscute din anul 1612 darea numită “banii judeţului”, din anul 1627 darea specială, “cheltuiala oraşului Bucureşti”. În aceeaşi perioadă se încasau alte impozite locale, cum sunt “zlotul”, din anul 1635, ce reprezenta un impozit pe “case”, “galbenul”, “fumăritul” impozitul pe case sau gospodării, “parcalabia” din Moldova şi “vama domnească” în Muntenia. Impozitele se percepeau în monede diverse, iar perceptorii se numeau după monedele în care încasau impozitele zlotasi, taleraşi, ortaşi.

Sistemul impozitelor şi taxelor locale a asigurat o anumită parte a resurselor necesare comunităţilor locale dar genera şi unele efecte negative .

În iunie 1923 s-a adoptat Legea maximului impozitelor şi taxelor comunale prin care s-a reglementat dreptul comunelor de a institui următoarele impozite şi taxe: impozite asupra circulaţiei mărfurilor, taxe pentru servicii prestate particularilor, taxe pentru folosinţa domeniului public al comunei.

După anul 1990 administraţia publică din unităţile administrative tertoriale s-a aşezat pe principiul autonomiei şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.