Femeia în Opere ale Lui Balzac și Stendhal

Honoré de Balzac s-a născut la Tours, în 1799, într-o familie burgheză. Studiază dreptul la Paris, având un prim contact cu mediul birourilor de avocatură, al afacerilor, pe care îl va zugrăvi atât de pregnant în romanele sale. Cu asentimentul familiei, renunţă la cariera juridică pentru a se consacra literaturii şi publică, fără succes, romane „negre” sau romane „vesele” în gustul epocii, pe care le semnează cu pseudonimele Lord R’hoone, Horace de Saint-Aubin. (Honoré Balzac) „Le Dernier chouan ou la Bretagne en 1800”, devenit în 1841, „Les chouans” (Şuanii) şi „Physiologie du mariage” („Fiziologia căsătoriei”), care îi asigură un succes imediat. În numai douăzeci de ani, Balzac a scris nouăzeci de romane şi nuvele, treizeci de povestiri şi cinci piese de teatru. Până la publicarea ultimelor sale capodopere, „La Cousine Bette” (Verişoara Bette) şi „Le cousin Pons” (Verişorul Pons), istoria vieţii lui Balzac se confundă cu istoria construirii grandiosului edificiu românesc „La Comédie humaine” (Comedia umană), operă unică prin vastitatea proporţiilor, diversitatea personajelor şi profunzimea viziunii asupra lumii. Pe măsura publicării romanelor, Balzac le-a grupat în serii organizate: „Études de moeurs” (Studii de moravuri), „Études philosophiques” (Studii filozofice) şi „Études analytiques” (Studii analitice), pentru a da ansamblului o cerinţă logică şi o unitate organică, subliniată şi prin procedeul reluării personajelor în diverse romane, aplicat pentru prima dată în 1834, în romanul „Le Père Goriot” (Moş Goriot). În 1841, găseşte titlul general „La Comédie humaine” şi încheie un contract pentru publicarea operelor complete, care vor începe să apară în 1842.

În cunoscutul „Avant-propos” (Cuvânt înainte), publicat cu acest prilej, scriitorul afirmă intenţia de a scrie „istoria moravurilor” societăţii franceze din prima jumătate a secolului XX, prezentând prin cele peste două mii de personaje ale sale, o mare imagine a prezentului.

Henri Beyle, cunoscut în literatură sub numele de Stendhal, s-a născut la Grenoble, în 1783, într-o familie burgheză cu vederi regaliste şi adânc conservatoare. Are o copilărie austeră şi mai ales tristă, prin moartea timpurie a mamei. Micul Henri este un revoltat: împotriva tatălui, a mătuşii, împotriva tiraniei preceptorului. Este un spirit antireligios, sufocat de mediul familial. Singura oază luminoasă este prezenţa bunicului matern, care-i revelă lumea ideilor veacului al XVIII-lea. Experienţele copilului şi ale adolescentului sunt notate în cartea de confesie „Viaţa lui Henri Brulard”. Studiază matematica şi desenul pentru a putea intra la şcoala Politehnică din Paris. Ajuns în Capitală, mitul napoleonean îşi va exercita şi asupra sa fascinaţia şi adolescentul optează în cele din urmă pentru o viaţă de energie activă, de primejdii şi se înrolează în armata împăratului. În 1802 va demisiona din armată şi va reveni la Paris, unde va încerca să-şi facă un nume din dramaturgie, dar comediile sale neavând succes, va relua activitatea în armată şi, ca ofiţer de independenţă, Beyle va participa la campania din Rusia. După căderea împăratului, în 1814, se reîntoarce la Milano, oraşul îndrăgit al patriei sufleteşti, unde trăieşte până în 1821. Sunt ani rodnici în căutări literare, în configurarea unei modalităţi artistice proprii. În 1817, apare „Roma, Napoli şi Florenţa”, expresie literară sub formă de notaţii directe a experienţelor italiene. Semnează aici pentru prima dată cu pseudonimul Stendhal, pe care-l va adopta definitiv. Tot în perioada milaneză, scrie şi publică „Histoire de la peinture en Italie” (Istoria picturii în Italia), „Vies de Haydn, de Mozart et de Métastase” (Vieţile lui Haydn, Mozart şi Metastasio), ambele în 1817. Înconjurat de rezerva publicului şi a confraţilor, Stendhal se simte neînţeles de contemporani. Are conştiinţa orgolioasă şi amară în acelaşi timp a noutăţii artei sale în ambianţa literară a epocii; cu o fulgurantă intuiţie a perspectivei, afirmă că va fi înţeles abia spre 1880.