Așezările umane și apariția orașelor

APARITIA ORASELOR

INTRODUCERE

Orasul este o forma de organizare si utilizare a unui teritoriu în scopul

concentrarii, transformarii si redistribuirii produselor necesare întretinerii,

recreerii si progresului unei populatii de pe teritorii diferite ca întindere.

Aşezările urbane reprezintă o formă superioară de organizare a

societăţii omeneşti, fiind o treaptă nouă în organizarea colectivităţilor

umane, sunt adevărate concentrări umane şi care se realizează o producţie

diversă pe baza unor mari consumuri de materii prime şi energie.

Oraşul este concentrare umană, cu o populaţie minimă ce variază de la o ţară la alta, cu o structură profesională a populaţiei in care predomină cea ocupată în ramurile neagricole, cu un mod de viaţă diferit de cel rural.

Mediul urban este alcătuit dintr-un număr de factori care-i conferă trăsături urbane: activitate productivă predominant neagricolă, concentrare a populaţiei, densitate mare a fondului construit, deservire socio-culturală complexă, grad ridicat de echipare tehnico-edilitară. Mediul urban este complet artificializat.

Oraşul se deosebeşte de sat prin fizionomie, nivel de trai, funcţii (de

locuit, productivă, culturală, administrativă, de servire, de comunicare,

ecologică, estetică, de recreere, strategică).

Acesta are o cultură diversificată, relaţii sociale în care nu mai

domină cele de rudenie, ci relaţiile de cunoaştere reciprocă reduse, adică un “anonimat urban”.

El se înscrie în peisaj prin clădiri, reţea de drumuri etc. şi presupune o asociere teritorială şi corelaţie funcţională între un nucleu central (aglomeraţia) şi un spaţiu înconjurător de întindere variabilă, de la caz la caz şi de la epocă la epocă.

Odată cu concentrarea mai accentuată de bunuri (materii prime, preoduse fabricate şi semifabricate, forţă de muncă, mijloace de întreţinere, bunuri spirituale etc.) începe de obicei funcţia urbană.

Trebuie subliniată pe această cale importanţa poziţiei geografice în alegerea locurilor de concentrare urbană.

Oraşele în evoluţia lor cunosc o permanentă expansiune teritorială şi remodelare intensă. Datorită acestor fenomene dinamice oraşul isi continua expansiunea pe suprafaţa globului urbanizand zone unde acesta era inainte absent.

ORIGINEA SI ISTORICUL ASEZARILOR URBANE

Apariţia oraşelor pe scena istoriei a fost o consecinţă firească a evoluţiei civilizaţiei umane.

Iniţial oraşul a fost creat pentru a îndeplini un rol comercial, de schimb pentru produse, şi un rol militar ( de asigurare a securităţii).

Primele civilizaţii urbane din lume au apărut în Asia, în regiuni cu agricultură avansată, bazată pe irigaţii.

Cel mai vechi oraş din lume, Ierihon, a apărut acum 7 000 de ani pe teritoriul actual al iordaniei.

Între mileniile V şi II î.H. s-au dezvoltat oraşe înfloritoare în Mesopotamia (Ur, Uruk, Babilon) , pe Valea Indusului (Mohenjo-Daro), pe Valea Gangelui, în nordul Chinei, în Fenicia (Iyr, Sidon).

Începănd cu mileniul III î.H. se dezvoltă oraşe şi în nordul Africii, pe Valea Nilului (Memphis) şi la ţărmul Mării Mediterane (Cartagina).

În Europa, civilizaţia minoică a creat primele centre urbane în mileniul II î.H. (Cnossos în Insula Creta). Ulterior, în Grecia antică, apar oraşe-state numite polisuri (Micene, Corint, Atena). Vechii greci înfiinţează şi numeroase colonii în Asia Mică (Efes, Milet) şi pe ţărmul Mării Negre – sec. VII-VI î.H. (Histria, Tomis, Callatis).

În epoca romană oraşele au cunoscut progrese evidente având străzi pavate, canalizare şi alimentare cu apă, băi publice, pieţe centrale-forum. Romanii au dus o politică de urbanizare a Daciei, înfiinţând colonii şi municipii (Apulum, Napoca, Potaissa, Drobeta).

Înteresant este şi faptul că multe oraşe europene au fost construite pe ruinele celor romane (Londra, Paris, Viena, Torino).

În Evul Mediu multe oraşe au decăzut. Ele au fost fortificate cu ziduri şi şanţuri de apărare. Multe aşezări erau târguri, cu funcţii comerciale, meşteşugăreşti şi administrative.

În epoca Renaşterii, când se dezvoltă burghezia, oraşele au cunoscut o perioadă de înflorire (Florenţa, Veneţia, Roma).

În epoca modernă şi contemporană, pe lângă oraşele europene şi asiatice, au apărut şi s-au dezvoltat intens oraşele înfiinţate de colonişti în cele două Americi (New York, Quebec, Bogota). Revoluţia industrială a fost însoţită de o transformare urbană majoră. Oraşele se înmulţesc în bazinele carbonifere, de-a lungul căilor ferate şi al căilor navigabile.

Între anii 1800 şi 1990 populaţia Globului a crescut de aproape 6 ori, în timp ce populaţia urbană s-a multiplicat de peste 120 de ori.

În anul 1900 pe Glob erau 16 oraşe milionare iar în prezent numărul acestora a crescut la 280

FACTORII APARITIEI ORASELOR

Geneza oraşelor se referă la procesul de apariţie şi construire a

oraşului ca formă specifică de aşezare umană.

Factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea oraşului sunt:

Condiţiile economice şi sociale, poziţia geografică favorabilă, existenţa

şi valorificarea unor resurse naturale.

Printre factorii economici şi sociali, care au concurat de-a lungul

istoriei omenirii amintim: dezvoltarea şi diversificarea producţiei materiale,

apariţia formaţiunilor statale, apariţia producţiei industriale,

dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale de tip capitalist, factorii strategici

şi geopolitici.

În amplasarea oraşelor,detin un rol important :

factorii morfologici – văile, depresiunile, terasele

factorii hidrologici - legaţi de existenţa unor râuri, fluvii, lacuri, mări,

oceane

factorii biogeografici – existenţa pădurilor etc.

Componentele teritoriale ale orasului sunt:

vatra – suprafata cuprinsa în linia de contur a zonei cladirilor de locuit;

intravilanul – suprafata afectata constructiilor, înglobând toate

zonele functionale ale orasului mai putin teritoriul agricol;

extravilanul – restul suprafetelor din perimetrul administrativ al orasului.