Rezervația Naturală Delta Dunării

Delta Dunării este darul suprem pe care „frumoasa Dunăre albastră" îl face uscatului înainte de a-şi contopi apele sale cu acelea ale Mării Negre.

Coborînd din sferele imaginaţiei poetice la cîteva cifre, vom putea ilustra mai bine ce reprezintă Dunărea şi delta să în contextul geografic european şi cel al României.

Al doilea fluviu al Europei, ca mărime, Dunărea îşi trage apele (împreună cu cei 120 afluenţi ai săi) de pe o suprafaţă de nu mai puţin de 805 300 km2, ceea ce înseamnă că bazinul ei de recepţie este de 3,5 ori mai întins decît suprafaţa României, reprezentînd cam a treisprezecea parte din continentul nostru.

Pînă a ajunge să-şi verse apele în Marea Neagră, Dunărea străbate 2 860 km, pe care-i parcurge trecînd sau atingînd ţărmurile a opt ţări: R. F. Germania, Austria, R. S. Cehoslovacă, R. P. Ungară, R. S. F. Iugoslavia, R. P. Bulgaria, Republica Socialistă România şi U.R.S.S. În acelaşi timp, trei capitale europene se oglindesc în apele sale: Viena, Budapesta şi Belgrad. De la izvor pînă la vărsarea în mare, în linie dreaptă, Dunărea ar avea de străbătut un drum mult mai scurt — 1 630 km. De la primul contact cu pămîntul României, la Baziaş, şi pînă la vărsarea în Marea Neagră, drumul Dunării are o lungime de 1 075 km.

Populaţia ţărilor străbătute de Dunăre însumează 433 846 000 locuitori. Dacă raportăm acest număr la întreaga populaţie a planetei, înseamnă că aproape fiecare al zecelea cetăţean al globului aparţine unei ţări ce este riverană Dunării.

Suprafaţa totală a Deltei Dunării este de 5 640 km2, din care României îi revin 4 340 km2, iar U.R.S.S. — 1 300 km2.

Comparată cu suprafeţele altor delte din Europa, Delta Dunării este a treia că mărime. Cea mai mare întindere o ocupă Delta Volgăi (13 000 km2), după care urmează Delta Kubanului (9 000 km2). În aceeaşi ordine a suprafeţelor, după regiunea de la gurile Dunării, urmează Delta Terekului (4 000 km2), Delta Fadului (2 500 km2), Vistulei (l 500 km2), Ronului (1 000 km2), Ebrului (400 km2) ş.a.

Dunărea şi delta să sînt cunoştinţe vechi ale omenirii. Despre Dunăre au vorbit popoarele antichităţii. Egiptenii şi grecii îi spuneau Istros, romanii foloseau două denumiri: Danubius pentru partea superioară, adică pînă la actualele Porţi de Fier, şi Ister sau Istru — pînă la vărsare.

Despre gurile Dunării ne vorbesc istoriografi, geografi şi călători ai antichităţii. Printre aceştia, „părintele istoriei" (alţii îl numesc şi al turismului...), Herodot (484—425 î.e.n.) care a vizitat între anii 454 şi 447 î.e.n. între alte locuri şi gurile Dunării, a lăsat preţioase însemnări despre deltă. Istoricul Polibiu (201—120 î.e.n.) ne-a lăsat şi el informaţii asupra importantelor cantităţi de mîl aduse de fluviu în mare şi asupra unui banc submarin primejdios pentru navigaţie. Mărturii preţioase ne sînt aduse de geograful, etnograful şi călătorul Strabon (58 î.e.n. — 25 e.n.), de Ptolomeu Claudiu, geograf şi matematician din Alexandria, şi de alţii.

Unii mari conducători de state ai trecutului au cunoscut şi ei fluviul şi delta sa. Nu putem să nu amintim de Darius Histaspe al perşilor (521—485 î.e.n.), Filip al II-lea, regele Macedoniei, şi fiul său Alexandru cel Mare (sec. IV î.e.n.), cărora li se atestă prezenţa la Dunărea de Jos.

Elementul autohton geto-dac, care a locuit din vremuri străvechi aceste meleaguri, s-a aflat în repetate rînduri, de-a lungul veacurilor, sub apăsarea migraţiilor unor popoare sau a ocupaţiilor străine. Istoria însă a păstrat numeroase dovezi asupra continuităţii populaţiei băştinaşe de aici.

Dar nu numai drumurile istoriei s-au încrucişat aici, ci şi cele literare. Poetul Ovidiu, exilat de împăratul August pe malul Pontului Euxin, a lăsat posterităţii neuitate versuri, în care se simte gustul amar al singurătăţii şi al unui dor nestins de Roma. Cu multe secole mai tîrziu, alte condeie inspirate au fost atrase de enigmatica zonă a deltei. Astfel, gurile Dunării n-au scăpat ochiului atît de sensibil al marelui scriitor francez Jules Verne. În una din povestirile sale, Keraban le Tetu, el zugrăveşte peisaje din Delta Dunării, unde pe lîngă aspecte realiste apar ici-colo şi anticipări verniene. De asemenea, spre această regiune îşi îndreaptă atenţia mai mulţi scriitori români, între care Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Dinu Pillat şi alţii, care au cules pe paleta talentului lor o variată gamă de culori spre a zugrăvi pitorescul tablou al deltei.

Atenţia acordată Deltei Dunării nu s-a limitat numai la oamenii de cultură români. Publicişti străini de prestigiu, printre care elveţianul Hans Leunberger în cartea sa Rumanien spune că delta este cea mai mare regiune naturală din Europa, iar ziaristul Luis de Fries, din Londra, afirmă patetic: „Delta ? O imensă pace. O pace infinită. O vastă întindere de apă şi stuf... Vastă şi reconfortantă, inspirînd o linişte şi un calm desăvîrşit".

Dar nu numai literatura a adus regiunii de la gurile Dunării numeroase şi binemeritate omagii. Proslăvirea frumuseţii ei s-a făcut şi se face prin cele mai moderne mijloace de difuzare: cinematografie, radioteleviziune, presă etc., etc.

În afară de personalităţi consacrate, simplii turişti din diferite ţări au lăsat impresii scrise, preluate şi publicate în ziarul „Delta" din Tulcea, care, adunate la un loc, ar putea forma un volum omagial de proporţii. Spicuim doar cîteva din aceste impresii bogate în semnificaţii: „Am văzut drumul de baladă al Dunării şi aş fi dorit ca această zi să fie fără sfîrşit" (Louise Carel — Franţa); „Delta Dunării ? Un vis şi o realitate în acelaşi timp!" (Rot Johanssen — Suedia); „Voi reveni în acest minunat colţ, unde natura are un farmec deosebit, unde emoţia te stăpîneşte la tot pasul" (Marie Hanghen — Norvegia) ş.a.

Cărţile despre Delta Dunării se bucură, de asemenea, de atenţia publicului european. O dovedesc solicitările de cărţi pe această temă ale diferitelor edituri din Europa. Interesul pentru regiunea deltei se leagă de aspectele ştiinţifice, de tablourile peisagistice, precum şi de posibilităţile de valorificare economice ce le oferă.

Cercetarea ştiinţifică în Delta Dunării şi regiunile limitrofe a căpătat, mai ales în anii de după 23 August 1944, valenţe noi. Cunoştinţele despre regiunea deltei au cuprins diferite discipline: geologie, arheologie, istorie, biologie, etnografie etc., etc. Au fost create puternice organisme de cercetare, între care echipele Comitetului geologic, Institutul de cercetări şi proiectări Delta Dunării, Muzeul „Deltei Dunării", Laboratorul veterinar, cercetarea ştiinţifică a cadrelor didactice din municipiul şi judeţul Tulcea ş.a. — care au adus o importantă contribuţie la realizarea unor noi paşi pentru a înţelege mai bine ce este Delta Dunării.

Un important efort ştiinţific a fost depus în cadrul cercetării geologice a acestei regiuni şi atît în delta propriu-zisă, cît şi în regiunea limitrofă, au fost obţinute rezultate deosebite, între care am putea menţiona şi descoperirea unor metale rare (ilmenit, zirconiu ş.a.).

Sub aspect arheologic şi istoric, cercetările au condus la rezultate de o mare importanţă, demonstrînd că, atît în Delta Dunării, cît şi pe malurile Complexului Razelm (citat în unele lucrări şi sub denumirea de Razim, care cu toate că este adesea integrat geografic în cadrul deltei, îşi păstrează individualitatea şi specificul său), omul a locuit aici din cele mai vechi timpuri. O atestă descoperirile arheologice de pe grindurile Letea, Caraorman, ghiolul Erenciuc, necropolele geto-dacice şi romane de la Enisala, precum şi cele de la Histria, Argamum (Jurilovca) ş.a.

În afara dovezilor arheologice, se poate vorbi şi de mărturii istorice, între care menţionăm şi Cronica de la Nurenberg, Registrum Mundi din anul 1493, care atestă locuirea deltei de către români. Dealtfel, în sprijinul acestei mărturii stă şi faptul că încă în anul 1710 pe o hartă rusească (a lui Petru cel Mare) era trecută denumirea „Portiţa" — o preţioasă dovadă toponimică a prezenţei românilor în această regiune. Venind vorba de dovezi toponimice, mai putem menţiona aici şi alte denumiri: Răducu, Roşu, Roşuleţ, Pochina (Popina), Furtuna (Fortuna) ş.a.

Şi sub aspect geografic, Delta Dunării prezintă un interes deosebit datorită unei vaste problematici ştiinţifice, cu unele aspecte aparent contradictorii. Astfel, această regiune este definită a fi „o cîmpie aluvionară". Da, dar ce fel de cîmpie?... Din suprafaţa deltei româneşti de 4 340 km2, cca 3 660 km2, adică 84%, se află sub nivelul Mării Negre. S-ar putea spune oare „sub apă?" Şi da şi nu. Pentru că din această suprafaţă numai aproximativ 1 000 km2 reprezintă „luciu de apă" (în Deltă şi Razelm), cca 2 990 km2 fiind acoperiţi de vegetaţie. Iar în acest cadru, aproximativ 1 350 km2 se poate aprecia că reprezintă o vegetaţie masivă stuficolă, avîndu-se în vedere că se vor reda agriculturii în jur de 45 000 ha din părţile nordice ale deltei, altădată acoperite cu stuf: Pardina — Tatainir — Chilia. Din aceasta cca 300 km2 stuf plutitor, o vegetaţie specifică, numită plaur, cu implicaţii biologice deosebite, după cum se va vedea. Din suprafaţa de mai sus, de 4340 km2, numai cca 680 km2, adică 16%, reprezintă teren neinundabil, nesupus acţiunii schimbătoare a apei. Iată deci ce fel de „cîmpie" este Delta Dunării. Pe bună dreptate, contradictorie şi originală. După cum se va vedea însă mai tîrziu, originalitatea ei nu se opreşte aici.