Zona subecuatorială

CARACTERISTICI

Caracteristicile peisajelor sunt dependente de conditiile climatice ce se succed in cadrul a doua sezoane distincte - unul cald si umed, iar altul cald si uscat. Ele sunt legate de pendularea sezoniera a alizeelor si calmelor ecuatoriale.

In sezonul de vara, cald si umed aria de actiune a alizeelor se deplaseaza la latitudini mai mari, iar aici se extinde actiunea maselor de aer ecuatoriale, umede. Ca urmare, amplitudinile termice scad, temperaturile se situeaza intre 20°- 25° C, precipitatiile convective sunt bogate, iar umezeala se mentine la valori de peste 75%; luna cea mai calda este mai sau iunie.

Iarna alizeul se retrage , amplitudinile termice diurne cresc concomitant cu reducerea nebulozitatii si umiditatii aerului.

LOCALIZARE

Are o larga desfasurare de o parte si de alta a regiunii ecuatoriale, intre 5 si 20 o latitudine nordica si sudica . Anumite conditii locale (indeosebi desfasurarea unor lanturi montane) au favorizat extinderea la latitudini mai mari (in sudu Africii pana la 300, in sudul Argentinei pana la 350, in peninsula Yucatan la 220 si in India pana aproape de Tropicul Racului).

Se incadreaza America Centrala, partea de est a Braziliei, o buna parte din India, Peninsula Indochina, Sud-estul Chinei si nordul Australiei, o mare parte din Africa Centrala (Guineea Burkina Faso, Nigeria, Sudan, Somalia, Uganda, Mozambic, Angola, vestul Madagascarului etc.)

RELIEFUL

Relieful este reprezentat prin munti , podisuri si campii de la unitati de platforma precambriana la unitati montane tinere.

Prin alterare, dezagregare, Siroire , fiecare actionand specific pentru unul din cele doua sezoane. Suprafetele inclinate si in primul rand cele descoperite sufera un process de erodare active; prin pasunat fenomenul este accelerat de glacisuri si pedimente.

AGENTI, PROCESE SI FORME DE RELIEF

Principalii agenţi modelatori sunt – meteorizarea, apa de ploaie, apa curgătoare şi vieţuitoarele.

Meteorizarea, procese morfogenetice şi formarea crustelor. Existenţa a două sezoane cu diferite caracteristici pluviale şi grad de acoperire cu vegetaţie impune diferenţierea funcţională şi ca intensitate a proceselor de meteorizare. În perioada umedă domină cele care produc alterarea chimică (îndeosebi hidratarea şi hidroliza) având consecinţe aproape similare cu ceea ce se realizează în zona ecuatorială. Are loc îndepărtarea bazelor şi a unei părţi din silice dar şi concentrarea hidroxizilor de fier şi aluminiu. În intervalul uscat lipsa vegetaţiei ierboase facilitează încălzirea puternică a solului şi rocilor. Se produc – eliminarea apei din acestea, transformarea hidroxizilor în oxizi dominant de fier, aluminiu şi mangan, întărirea depozitului, formarea unor cruste roşii, portocalii groase.

Prin modul de concentrare a oxizilor (în loc şi la oarecare depărtare de locul provenienţei) rezultă şi tipurile principale de cruste.

Concreţiuni autogene (în loc) se produc în depozitele şi solurile ce acoperă podurile interfluviilor (resturi din pediplene, mai ales în sectoarele cu roci cu conţinut bogat în fier). Aici în sezonul umed se produc alterări (bacteriile descompun mineralele şi facilitează deplasarea fierului către baza depozitului) şi o sărăcire în silice (este preluată de plante care o încorporează în tulpini) iar în cel uscat acumularea de oxizi care determină formarea şi îngroşarea unei creste autogene (Brazilia, Guyana, Liberia).

În soluri, oxizii de fier precipită în jurul particulelor de silice sau de argilă. În depozite şi în rocile parţial alterate oxizii se concentrează pe fisuri, crăpături formând cu fragmentele de rocă nealterate o crustă conglomeratică.

Concreţiuni alogene se produc pe suprafeţe slab înclinate şi cvasiorizontale întâlnite pe glacisuri, în lunci, conuri de dejecţie şi în depresiuni. Rezultă cruste alogene cu dimensiuni mari. În anotimpul umed apele care vin de pe versanţi acoperă suprafeţele de la baza lor creând aici soluţii. În sezonul uscat este eliminată apa prin evaporare, aerul pătrunde prin pori, fisuri, crăpături de uscăciune, galerii create de animale şi produce oxidări însoţite aici de aglomerări de grăunţi de cuarţ îmbrăcate cu oxizi. În timp depozitul capătă o structură formată din concreţiuni clare şi porţiuni argiloase. În depozitele din lunci sau de pe fundul depresiunilor unde precumpănesc nisipurile şi argilele şi ca urmare porozitatea este mare în condiţiile în care aportul de soluţii bogate în hidroxizi este mare concreţionarile sunt deosebit de însemnate rezultând cruste groase. Dacă aportul este mic rezultă un depozit nisipos roşu care prin cimentare se transformă în gresii feruginoase.

Deci crustele au caracteristici structurale şi grosimi diferite în funcţie de tipul de materiale în care s-au realizat. Astfel se pot prezenta sub formă de plăci (pot avea grosimi de câţiva metri) sau blocuri care după conţinut pot fi grezoase, conglomeratice (în depozite de pietriş), brecioase (concreţiunile unesc blocuri de altă natură sau fragmente din plăci sfărâmate), epigenetice (îndeosebi pe rocile şistoase care sezonier sunt acoperite de apă; concreţiunile sunt pe planuri de şistuozitate).

Crustele nu ocupă suprafeţe foarte mari şi au un caracter discontinuu caracteristici legate de formarea lor în locurile cu pantă mică şi unde există o circulaţie activă a soluţiilor bogate în fier, aluminiu, mangan etc. Ca urmare, în aceste regiuni sunt sectoare în care există cruste în alternanţă cu altele cu depozite sau roci parţial alterate situaţii care fac ca modelarea să aibă un net caracter selectiv, crustele având rol de roci cu duritate mare.

Evoluţia cea mai rapidă o au crustele autogene şi peste tot unde au grosimi şi extindere mică. Ele sunt atacate din lateral la contactul cu alteritul necimentat. În final sunt transformate în martori de eroziune ce domină cu câţiva metri sectoarele mai joase rezultate din excavarea alteritului.