Vitamina E

1.CONSIDERAŢII GENERALE

ISTORIC

Istoria vitaminelor, unul dintre cele mai importante episoade din istoria biochimiei, a avut un impact profund asupra sănătăţii şi a stării de confort, ca şi asupra înţelegerii proceselor catalitice ce au loc în metabolismul organismelor vii. Încă din antichitate se ştia că între alimentaţie şi boli există o legatură directă.

Cercetările actuale în legatură cu aceste micronutrimente au condus la modificarea noţiunii de aport nutriţional, sfătuind şi contribuind la ameliorarea globală a sănătăţii populaţiilor.

În ultimele decenii s-au realizat progrese deosebit de importante în domeniul vitaminelor. Astfel, s-a demonstrat importanţa vitaminelor pentruorganismul uman şi s-a stabilit necesitatea lor în alimentaţie; de asemenea s-au cercetat sursele de vitamine din regnul vegetal şi cel animal, s-au pus la punct metodele de sinteză precum şi metodele de obţinere a concentratelor naturale, s-au elaborat metode de determinare cantitativă şi în special s-au obţinut rezultate interesante în practica medicală.

Vitamina E se găseşte rar în alimentele de origine animală. Excepţie fac diversele părţi ale corpului animalelor (testicule de taur, splină, placentă, pancreas, o parte a hipofizei), care nu pot fi uşor mâncate. Ea se mai găseşte în peşte, gălbanuşul de ou, lapte, unt; dar se găseşte în cantităţi mari în produsele vegetale ( germeni de cereale, fructe oleaginoase, seminţe de bumbac, spanac, lăptuci, trifoiul de lucernă şi în majoritatea frunzelor de salată.

În toate cercetările experimentale s-au folosit substanţe chimice pure sau purificate. În 1881, Lunin pe baza datelor experimentale, a ajuns la concluzia că în afară de substanţele nutritive de bază, pentru menţinerea sănătăţii este necesar şi laptele. Descoperirile lui Lunin asupra factorilor complementari de nutriţie au fost susţinute în 1897 de Eijkman care a publicat date statistice prin care arată că boala „beri-beri” se întâlneşte numai acolo unde populaţia consumă orezul corticat. Eijkman a tras concluzia că stratul exterior al bobului conţine o substanţă necunoscută, care previne boala.

În 1911, Funk a extras din tărâşele de orez o substanţă destul de rezistentă la temperatură şi reactivi chimici. Stabilind că în constituţia ei, substanţa conţinea funcţia amină şi bazându-se pe importanţa ei vitală, Funk a denumit-o vitamină. Din încercările ulterioare a reieşit importanţa acestui grup de substanţe impropriu vitamine (deoarece foarte puţine conţin, în structura lor gruparea amină).

În 1922-1925 lucrările lui Evans şi Sure au stabilit existenţa unei substanţe care protejează animalele de sterilitate şi de tulburarea funcţiilor de reproducere. Această substanţă a fost denumită vitamina E sau factorul antisterilităţii.

În 1922, Hebert McLean, M. Ewans şi S. Biashop au menţionat existenţa vitaminei antisterilităţii. În 1924, observaţiile lui M. Ewans au fost confirmate şi de B. Sure care a propus numele de vitamina E. Cercetările lui N. Beard, din 1926, efectuate pe şoareci au dus la aceleaşi concluzii.

M. Ewans împreună cu I. Burr, în 1927, scriu o succintă monografie în care dau rezultatele experienţelor efectuate pe şobolani; autorii arată că animalele care nu primeau hrană seminţe germinate sau frunze de salată verde, în perioada gestaţiei erau supuse fenomenului de deces al fătului şi resorbţia lui.

Factorul care se găseşte în alimente şi care are rol esenţial în gestaţia fiziologică normală a fost denumit vitamina E, întrucât vitaminele cunoscute până la acea dată erau până la litera D. Vitamina E (tocoferolul, factor X) a fost considerată, până în 1928, ca având rol numai în reproducere, în experimentări pe şobolan s-a observat că sugarii proveniţi de la mame cu deficit de vitamina E apare o distrofie musculară primară, identică histologic cu distrofia musculară la om.

D. Rinstedt, în 1935 şi W. Eneissarson, în 1929 au publicat observaţiile lor, arătând efectele pe care le produce carenţa în vitamina E asupra sistemului nervos central al şobolanului. P. Vogt-Moller a folosit, pentru prima dată, vitamina E la tratarea sterilităţii la vaci, în acelaşi timp, vitamina E s-a folosit cu rezultate la două femei cu avorturi repetate.

În 1934, J. Zoung şi E. Schute au semnalat că au avut rezultate bune cu vitamina E la tratarea avortului iminent şi a toxemiei gravidice. Cu 54 de ani mai târziu, F. Bicknell a utilizat vitamina E (mai ales germenii de grâu) în tratamentul distrofiei musculare şi al degenerării neurologice. De asemenea, în 1940, A. Stoec şi H. Wecsler au obţinut rezultate favorabile utilizând vitamina E în tratamentul distrofiei musculare şi al sclerozei amiotrofice laterale.