Marginile Simbolismului European

CAPITOLUL I

“MARGINILE”

SIMBOLISMULUI EUROPEAN

Simbolismul este un curent european apărut în Franţa, ca o reacţie împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă. Apropiindu-se mai mult de muzică decât de pictură, poezia nu trebuie să exprime, ci să sugereze prin intermediul simbolurilor şi al euritmiei lexicale, echivalenţele plastice ale realităţii şi ale celor mai subtile nuanţe ale impresiilor, gândului şi ale trăirilor sufleteşti.

Simbolismul a dominat viaţa literară franceză între anii 1855 şi 1900, dar semnificaţiile lui au trecut dincolo de limitele temporale stricte ale epocii sale.

Considerat din perspectiva social - istorică simbolismul apare ca produs al expresiei a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Adânca decepţie, descurajare şi derută, revoltă au pus stăpânire pe spiritele înşelate de dominaţia burgheziei. După înăbuşirea Comunei din Paris şi mai ales după 1885, burghezia franceză îşi manifestă făţiş caracterul antipopular.

Capitalismul intră în ultima lui fază – imperialismul – se ascut contadicţiile la maxim. Burghezia se transformă într-o clasă care frânează dezvoltarea istoriei: intersele ei intră în contradicţie cu însăşi esenţa artei, care presupune cunoaşterea lumii în imagini.

În literatura burgheză din epoca imperialismului, în afară de orientarea ei făţiş reacţionară s-a constituit şi o altă orientare, aparent apolitică, dar în esenţă reacţionară şi decadentă, care a preconizat divorţul artei de viaţa socială, arta pură.

Apare deruta în rândul scriitorilor exponenţi ai micii burghezii. Apare conceptul de poet blestemat. Mulţi scriitori opun lumii obiective pe care o detestă, plăsmuiri arbitrare ale imaginaţiei. Ei vor să cunoască ceea ce, după părerea lor se află dincolo – naturalismul şi parnasianismul, îşi pierd tot mai mult priza în rândul tineretului intelectual.

Tinerii scriitori vor o altă literatură, diferită de cea dominantă a timpului lor. Fascinaţi de arta lui Baudelaire, unii dintre tinerii parnasieni – Verlaine, Mallarme – se depărtează de principiile lui Gautier şi ale lui Leconte de Lisle.

Verlaine cultivă versul fluid, muzical, transformând poezia în cântec, iar Mallarme îşi propune explorarea tainelor. Aspiraţia către altceva, până atunci lentă, devine în jurul anului 1880 violenţa reacţiei antinaturalistă şi antiparnasiană. Tinerii scriitori născuţi în jurul anului 1864, neputându-şi cuceri un loc confortabil în sânul societăţii burgheze, necunoscând proletariatul şi lupta lui sau neavând încredere în el, temându-se de revoluţie, neîntrezărind nici o perspectivă a eliberării din situaţia în care se găsea societatea, îşi caută împlinirea în afara şi împotriva societăţii.

Dispreţuind burghezia, înspăimântaţi de disciplina pe care o implică aureola de mişcare muncitorească, tinerii intelectuali – micii burghezi – nutresc un sincer entuziasm faţă de anarhism, în ale cărui teorii găsesc justificarea propriului individualism.

O deosebită putere de atracţie o exercită asupra lor diferitele variante ale misticismului, ca şi spiritismul, ocultismul, practicile magiei. Ei preţuiesc tot ce este mister, nonconformism, revoltă, refugiul de realitate în operele scriitorilor din trecut, îşi fac din Baudelaire un zeu. Devin receptivi la diverse influienţe străine, filosofice, artistice, muzicale.

Priviţi ca elemente de dezordine, turbulente, acestor tineri nu le este îngăduit să publice în marile reviste ale timpului. Atunci îşi crează grupări şi reviste proprii.

Între anii 1878-1885 iau naştere în cafenelele din Cartierul Latin o mulţime de cenacluri botezate cu nume bizare: Decadenţii, Le bât noire, etc. apar peste 130 de reviste de acestea efemere.

În anul 1884 apar două cărţi care au răsunet mare în rândurile tinerimii nonconformiste: ,,Poeţi damnaţi” ai lui Verlaine şi romanul ,, A rebours” al lui Huysmans. Tot acum au loc celebrele Mardis Mallarmeens (reuniuni literare ce se ţineau în fiecare marţi după masa, începând cu anul 1884 la Mallarme).

În ziarul Figaro din 18 septembrie 1886 apare un studiu al lui Jean Moreas, care devine manifestul simbolismului. După el, critici ca: Jules Lemaître, Ferdinand Brunetiere, chiar scriitorul Anatole France încep să recunoască existenţa literară a simbolismului.

Un cod estetic al simbolismului nu există, aşa cum ar exista la clasicism - Art politique a lui Boileau sare prefaţa la drama Cromwell pentru creaţia romantică a lui Hugo. Există însă opinii, reflecţii sporadice formulate în diverse scrieri de diferiţi scriitori: Mallarme, Verlaine, Rimbaud (Sonetul vocalelor).

Consideraţii despre simbolism găsim, deasemenea în scrierile unor reprezentaţi ai primei generaţii post-simboliste ca: Andre Gide, Paul Valery.

Doctrina simbolistă se regăseşte întreagă în ,,Corespondenţele” lui Baudelaire: