Metode și Tehnici de Conservare și Restaurare a Ceramicii

Capitolul 1

Introducere

Arta ceramică este arta pământului şi a focului. Ea a luat naştere în clipa în care oamenii şi-au dat seama că pământul moale, pe care călcau după ploaie, lua forma piciorului desculţ, iar lutul astfel modelat era uscat la soare. Ulterior, ei au observat că atunci când aprind focuri, pământul udat peste care arsese jarul se întărea şi îşi schimba culoarea.

Prelucrarea ceramicii este considerată a fi una dintre cele mai vechi îndeletniciri cunoscute de om, pentru că materiile prime necesare se găsesc la suprafaţa pământului şi au putut fi exploatate fără vreo ustensilă specială, chiar şi de omul izolat. Priceperea omului în mânuirea lutului a avut un rol important în realizarea ceramicii sub diferitele ei forme, el trebuind să prevadă ce va deveni pasta crudă pe care o modela, în momentul în care avea s-o supună acţiunii focului.

Ceramica şi fosilele au rezistat secolelor şi sunt printre elementele care ne-au dat cele mai precise şi uimitoare date despre istoria omenirii şi a pământului. Spre exemplu, tablele de lut din biblioteca regelui asirian Asurbanipal, cea mai veche bibliotecă construită din lume, în care „cărţile” erau făcute din olane din lut, ne-au dat informaţii de preţ cu privire la faptele ce s-au petrecut acum 6000 de ani.

Conservarea bunurilor de muzeu, în general, şi a ceramicii, în mod special, reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor, mijloacelor şi tehnicilor care au drept scop păstrarea intactă, nemodificată a structurii şi aspectului acestora.

Conservarea într-un muzeu ocupă locul central, în jurul ei distribuindu-se multe alte activităţi. În teorie, responsabilitatea muzeului este de a conserva colecţiile la infinit, prevenind orice factori care le-ar putea aduce o deteriorare sau daune. Acest aspect ideal, conservarea continuă, este contrazis de practica diurnă.

În schimb, conservarea preventivă este posibilă, realizabilă, întrunind măsuri pentru asigurarea factorilor de mediu (lumină, temperatură, umiditate şi presiune atmosferică), fizico-chimici şi biologici, care stabilizează starea unui obiect ceramic. Celor enumeraţi mai sus, li se adaugă pregătirea elementului uman, în aşa fel încât comportamentul său să concure la asigurarea echilibrului obiectului cultural. Desigur, într-un muzeu răspunderile trebuie bine precizate şi distribuite: muzeograful trebuie să fie responsabil de aspectele cunoaşterii ştiinţifice a calităţii culturale a obiectelor, ca şi de programul de valorificare al acestora, conservatorul, de condiţiile „de viaţă” ale obiectelor şi de modul utilizării lor, iar restauratorul, responsabil de intervenţiile pe obiecte.

Conjugându-şi eforturile, specialiştii muzeului pot răspunde cerinţelor de exploatare nedăunătoare, dar şi specificului impus de natura obiectului cultural. Anumite metode şi măsuri se iau pentru obiectul arheologic şi altele se iau, spre exemplu, pentru pictură. Controlul permanent al expunerii, depozitelor şi expoziţiilor temporare, sub raportul comportamentului obiectelor, se înţelege de la sine.

Activitatea de conservare are două laturi care în funcţie de necesităţi şi împrejurări sunt în egală măsură importante. Aceste două laturi sunt conservarea preventivă care uneori se poate confunda cu conservarea pasivă şi conservarea activă.

Conservarea preventivă reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor, mijloacelor şi tehnicilor care acţionează asupra microclimatului, ambientului, modului de depozitare, expunere etc. astfel încât să se prevină orice formă de degradare a bunului cultural. Conservarea preventivă presupune depozitarea şi expunerea obiectelor în condiţii optime de temperatură, umiditate relativă. Din punct de vedere al conservării preventive, iluminatul corect înseamnă eliminarea radiaţiilor UV şi IR, reglarea surselor de lumină, iluminatul cu filtre speciale, toate acestea pornind de la natura şi structura specifică fiecărui material în parte.