Căile de Constituire și de Dezvoltare a Domeniului Mănăstiresc

ÎNTRODUCERE

Studierea problemei legate de constituirea posesiunii funciare mănăstireşti în Ţara Moldovei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea - secolul al XVI-lea ocupă locul central în prezenta lucrare. Anterior am insistat asupra motivaţiilor actului ctitoricesc în spaţiul carpato-nistrean, asupra cauzelor ce i-au determinat pe domni, boieri, clerici şi orăşeneşti să susţină material şi moral aşezămintele monahale. Evident, în acest context ar putea apărea o întrebare elementară, dar în acelaşi timp esenţială pentru studiul de faţă: aceste „ajutoare" sunt suficiente pentru a contura, în lini generale, procesul formării şi evoluţiei domeniului mănăstiresc sau ele reprezintă părţile constitutive centrale ale acestui tip de stăpânire funciară? O examinare schematică aşa cum o oferă puţinele studii care abordează acest subiect, prezentat de regulă în contextul formării şi evoluţiei marii proprietăţi funciare în secolele XIV-XVII [95], pare să ofere un răspuns satisfăcător, subliniind că domeniul mănăstiresc în Ţările Române creşte necontenit datorită daniilor făcute de domni şi de boieri, unde primii, în virtutea exercitării dreptului de dominium eminens, acordau mănăstirilor ţărani dependenţi, robi şi drepturi imunitare şi le concedeau venituri de la vămi.

În opinia noastră, indiscutabil este faptul că aceste căi şi mijloace constituie piese centrale în formarea domeniului mănăstiresc din Moldova, iar abordarea din această perspectivă nu este greşită din punct de vedere metodologic ci suferă de unele neajunsuri. Considerăm că sunt necesare interpretările critice ale rezultatelor cercetărilor anterioare, dezvoltarea unor subiecte care au fost neglijate sau abordate schematic, cât şi o serie de completări rezultate din analiza izvoarelor. Totodată, dinamica evoluţiei domeniului mănăstiresc în Moldova secolelor XIV-XVI poate fi prezentată doar în strânsă legătură cu derularea proceselor social-politice şi economice ale perioadei. În funcţie de contextul politic intern şi extern o serie de domnii, de regulă, cele stabile şi prospere, au influenţat pozitiv creşterea averilor mănăstireşti şi au susţinut activ monahismul, însă există şi unele incertitudini în dinamica procesului, legate de politica funciară şi religioasă a unor domnitori din secolul al XVI-lea. Astfel, accentuăm faptul, că fără examinarea detaliată a tuturor căilor şi modalităţilor de formare şi dezvoltare a domeniului mănăstiresc este imposibil de a contura o imagine clară asupra acestui fenomen social-economic complex al epocii medievale. Numai o abordare sistematică, bine documentată şi profundă ar putea stabili originile şi evoluţia domeniului mănăstiresc în esenţa sa, în perioada ce ne preocupă.

Perioada indicată în cercetare este extinsă în timp, astfel, sub aspect metodologic vom recurge la o prezentare pe etape a evoluţiei domeniului mănăstiresc, care are la bază nu numai evenimente politice, dar şi cele de natură social-economică şi religioasă şi, este diferită de periodizarea prezentată în studiile lui D. Dragnev şi P. Sovetov [96]. Astfel, prima etapă cuprinde sfârşitul secolului al XIV-lea - anii 1432, alcătuită în ceea mai mare parte a sa de domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432), stabilitatea căreia în plan politic şi economic î-a permis nu numai să aplaneze conflictul cu Patriarhia ecumenică de Constantinopol, ci să se ocupe şi de organizarea monahismului. El devine, astfel, primul mare ctitor al Ţării Moldovei, întemeietorul unor biserici şi mănăstiri importante. A doua etapă cuprinde anii 1432-1457, care în plan politic coincide cu o perioadă de frământări politice interne cu impact negativ în centralizarea puterii şi dezvoltarea economiei, însă, domnii crizei respectând tradiţia înaintaşilor promovează o politică consecventă faţă de mănăstiri, manifestată prin întăriri de sate, donaţii noi şi emisiuni de privilegii imunitare în beneficiul acestora, primele în acest sens. A trei perioadă este axată pe anii de domnie a celui mai mare ctitor de lăcaşuri de cult din acest secol - Ştefan cel Mare (1457-1504), cel care în politica sa religioasă şi funciară a oferit sprijin substanţial Bisericii şi aşezămintelor monastice, deoarece clerul a rămas aliatul fidel al voievodului în politica de centralizare statală. Perioada următoare reflectă anii 1504-1551, una distinctă în politica funciară a domnilor moldoveni care au urmărit constant să stăvilească tendinţele de reînfiinţare a marilor domenii boiereşti, rezultatul acesteia fiind consolidarea domeniului mănăstiresc şi a celui domnesc. Totodată, intervine un hiatus în evoluţia instituţiei imunităţii în spaţiul carpato-nistrean, iar sfârşitul segmentului cronologic indicat este marcat de imixtiunea în afacerile bisericeşti, inclusiv mănăstireşti, a domnului Iliaş Rareş (Turcitul).

Ultima perioadă indică anii 1551-1600, pe care am reţinut-o ca una de evoluţie ascendentă a domeniului mănăstiresc, de renaştere parţială a regimului privilegiat mănăstiresc în pofida instaurării regimului de suzeranitate otomană şi a impactului său negativ în anumite sfere. Ea este încheiată de anul 1600, care marchează un început, deşi lent, de modernizare a societăţii începând cu domniile Movileştilor, inclusiv activitatea lui Mihai Viteazul.