Reforma agrară din România de la 1921

INTRODUCERE

Evoluția României moderne s-a desfășurat de-a lungul a circa doua veacuri ,intre a doua jumătate a secolului al XVIII- lea si sfarșitul celui de-al doilea război mondial. În cadrul acestui proces se pot distinge două etape, fiecare dintre ele având propriile sale caracteristici.

Prima a fost o etapă de tranziție, românii din principatele Moldova și Țara Româneasca îndepărtându-se de tradițiile patriarhale ale sud-estului bizantino-ortodox către dinamiciile inovații ale occidentului.

În cea de a doua etapă, curentul schimbărilor ce începuseră să se manifeste, s-a cristalizat și a luat naștere România modernă, în adevăratul înțeles al cuvântului.

Data hotărâtoare de separare a celor doua etape în măsura în care un singur an poate reperezenta o asemenea graniță este anul 1866.

PROBLEMATIZARE

1. Ce presupune reforma agrară din 1921?

2. Cum s-a aplicat reforma agrară din 1921?

3. Etapele agriculturii după reforma agarară.

4. Cum s-a manifestat exploatarea de grâne în timpul crizei agrare?

5. Reforma agrară introdusă de A. I. Cuza.

6. Tratatul de la Adrianopol

7. Emiterea legilor din 1918.

8. Legea 18/1991

9. Alte reforme agrare din Romania

10. Câțiva economiști români care au avut un rol important în reforma agrară.

1. Ce presupune reforma agrară din 1921?

Reformă agrară reprezintă reformă a relațiilor de proprietate asupra pământului; reformă prin care marile latifundii sunt expropriate.În România, proprietatea asupra pământului și exploatarea acestuia au o istorie zbuciumată. Până în secolul al XIX-lea, toate terenurile din Principatele Românești - Moldova și Valahia - se aflau sub jurisdicția domnească, fiind atribuite boierilor împreună cu satele aparținătoare. O altă parte din terenuri aparținea țăranilor liberi.

Reformele agrare au avut un efect favorabil asupra activității economice în general, chiar dacă ele nu au schimbat structura economică a țării. Tăranii care dobandiseră suficient pământ și erau în măsură să sporească nivelul de trai aspirau să devină cumpărători constanți ai bunurilor manufacturate, o practică ce a încurajat unele industrii să-și dezvolte producția, să angajeze un plus de muncitori de la țară. Tărănimea cumpăra în general încă relativ puține bunuri manufacturate. După criza economică din 1929-1933 consumul țărănesc de bunuri desfăcute pe piață a fost în declin, cel puțin temporar, iar multe gospodării erau nevoite să apeleze din nou la propria lor producție.