Relațiile româno-elene în Perioada Interbelică

INTRODUCERE

Nu este o exagerare în a spune că, între popoarele Europei de Sud-Est, românii şi grecii au întreţinut cele mai strânse legături şi că istoria lor s-a întrepătruns în chipul cel mai profund. Perioada când aceste raporturi au cunoscut apogeul a fost cea a sfârşitului Evului Mediu şi a începutului epocii moderne. După căderea Constantinopolului sub otomani (1453) şi a dispariţiei Imperiului Bizantin, Ţara Românească şi Moldova au devenit, progresiv, ceea ce Nicolae Iorga a numit cu o formulă fericită „Bizanţ după Bizanţ”. În istoria grecităţii post-bizantine, există acest masiv şi important capitol greco-român, care nu este încă de deplin şi nu întotdeauna bine înţeles, deşi cercetările istoricilor au fost stăruitoare.

Statutul de autonomie, de care s-au bucurat Ţara Românească şi Moldova în cadrul Imperiului Otoman, le-a asigurat celor două Principate dunărene identitatea politică şi o viaţă de stat proprie, care a lipsit popoarelor din Peninsula Balcanică (doar oraşul Ragusa/Dubrovnik a beneficiat de un statut de autonomie similar). Conservându-şi structurile politice, administrative, judecătoreşti şi bisericeşti, graţiei autonomiei lor, Ţara Românească şi Moldova au atras un însemnat flux de elemente greceşti. În cadrul Imperiului Otoman, grecii au fost poporul cel mai avansat în plan economic şi cultural, astfel că folosirea lor de către cuceritori turci în administraţie şi rolul jucat de greci în viaţa politică şi economică a împărăţiei sultanilor a făcut să se vorbească de o „Turcogrecia”.

„Bizanţ de după Bizanţ” din spaţiul carpato-dunărean nu a fost întotdeauna corect înţeles. Deznodământul tragic al cooperării începute de Tudor Vladimirescu şi Eterie (1821) a proiectat şi asupra perioadelor anterioare o viziune întunecată. Tensiunile din anumite intervale de timp dintre boierii autohtoni şi elementele greceşti, venite în Principatele Române, au fost înfăţişate de unii istorici ca o luptă între români şi greci, iar epoca fanariotă (1711 – 1821) ca un secol de declin şi de încercări de grecizare a moldo-muntenilor.

Este meritul lui Nicolae Iorga şi a lui D. Russo de a fi pus în lumină adevărată relaţiile româno-greceşti, de a fi înlăturat un şir de clişee istoriografice despre rolul elementului grecesc, mai ales fanariot, în societatea moldo-munteană şi de a fi trasat direcţii de investigare în domeniul convergenţelor româno-greceşti.

Anul 1919 – 1939 au făcut obiectul unei bogate bibliografii. Cele două decenii au fost considerate de mulţi analişti ca un armistiţiu al unei conflagraţii desfăşurate în două faze: 1914 – 1918 şi 1939 – 1945. Marea întrebare care s-a pus – şi istoricii erau chemaţi să ofere un răspuns – era dacă sistemul politico-teritorial, instaurat de păcile ce au urmat Primului Război Mondial, l-a generat pe cel de-al doilea, sau dacă, întocmai ca şi Războiul de o sută de ani dintre Franţa şi Anglia, care a cunoscut şi perioade de întrerupere a ostilităţilor, tot astfel un mare conflict militar (1914 – 1945) a avut un răgaz de două decenii.

Ceea ce trebuie spus pentru a înţelege evoluţia raporturilor româno–greceşti, în anii 1919–1939, este că perioada interbelică s-a caracterizat printr-o confruntare ascunsă sau făţişă, între statele hotărâte să conserve statu-quo-ul creat de tratatele de pace, întemeietoare ale aşa-numitul sistem versaillez, şi cele doritoare să-l revizuiască, în primul rând, în aspectele sale teritoriale. După instaurarea regimului nazist în Germania (30 ianuarie 1933), forţele revizioniste au găsit în cel de-al Treilea Reich un exponent pe cât dinamic, pe atât de agresiv. Partizanii statu-quo-ului au căutat diverse căi şi mijloace pentru a-şi garanta interesele lor de securitate, pe primul loc aflându-se inviolabilitatea frontierelor. România şi Grecia s-au situat în aceeaşi tabără, călăuzite de aceleaşi obiective: apărarea suveranităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale.