Sistemul penitenciar în România comunistă

Închisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii, a devenit în România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-economico-socială dispusă de autorităţile comuniste.

În mod firesc, copiind modelul sovietic al Gulagului, liderii comunişti români au transformat instituţional şi procedural – în termenii regimului detenţiei – întregul sistem penitenciar moştenit, adăugându-i treptat forma şi substanţa unui adevărat infern.

Reţeaua penitenciarelor din România număra, în 1945, 74 de închisori cu o capacitate de circa 15 000 de locuri. Prin ordine succesive capacitatea acestora a crescut – scriptic, pentru că noi construcţii nu s-au realizat – pentru a putea adăposti pe cei pe care regimul urma să îi pedepsească la 14 martie 1947.

În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român a fost identificat un document strict secret, din 1 noiembrie 1967, care punctează „metodele necorespunzătoare” folosite înainte de 1964 de către Securitate: folosirea bătăii, subalimentaţiei şi torturii; presiuni morale pentru constrângerea anchetaţilor să declare ceea ce li se impunea; redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor şi consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care erau constranşi fizic să le semneze; tortura morală includea şi ameninţarea cu arestarea sau torturarea familiei; anchetarea şi bătaia la pielea goală; expunerea la frig excesiv, desculţi şi doar în cămăşi; ţinerea în regim de carceră pe termen lung.

Mărturiile foştilor deţinuţi politici îmbogăţesc inventarul formelor de tortură: înjurăturile cele mai abjecte; loviturile aplicate cu palma, pumnul sau piciorul asupra părţilor sensibile ale corpului; asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp; bătaia peste plăgi deschise; interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi intregi.