Anglia în Timpul Reginei Elisabeta I

INTRODUCERE

Elisabeta I a Angliei împarte cu împăratul Augustus, Carol cel Mare, Ludovic cel Sfânt şi Ludovic al XIV – lea privilegiul rar de a fi dat numele secolului în care a trăit. Ea este singura femeie, în afară de Ecaterina cea Mare a Rusiei, care îşi are un loc în cercul restrâns al marilor figuri emblematice ale istoriei. Şi totuşi, puţine personalităţi au lăsat posterităţii o imagine mai contradictorie, mai complexă sau, mai exact spus, mai enigmatică.

Numele Elisabetei este legat nu numai de victoria relativ paşnică a protestantismului dar şi de apogeul Renaşterii în Anglia, ceea ce explică faptul că piedestalul popularităţii ei în istoria naţională şi universală se înalţă şi astăzi mai sus decât cel al altor monarhi şi prinţi suverani autohtoni sau străini.

În bună măsură, viaţa şi domnia Elisabetei, nelipsite, mai ales la început, de vicisitudini, au fost rezultatul hazardului, în cele din urmă favorabil. Declarată bastardă în urma execuţiei mamei sale, Anne Boleyn, supravegheată strict în timpul domniei fratelui ei Eduard, întemniţată în Turn şi ulterior exilată la ţară, în timpul Mariei Tudor, scăpând cu viaţă prin declaraţii de fidelitate absolută faţă de tron şi de religia catolică, Elisabeta a avut norocul să ajungă la regină la 25 de ani şi să aibă o domnie lungă de 45 de ani.

La urcarea pe tron în 1558, Anglia îşi pierduse prestigiul militar o dată cu pierderea ultimului cap de pod în Franţa, portul Calais, armata şi marina aveau efective reduse, iar visteria era aproape goală. Pe plan extern, Anglia era confruntată cu pretenţia de hegemonie europeană a două ţări catolice, Franţa şi Spania. Dintre ele, pericolul imediat îl reprezenta Franţa tânărului rege adolescent Francis al II – lea, căsătorit din 1558 cu Maria, „regina scoţienilor”, fiica lui Iacob al V – lea Stuart şi a Mariei de Guise.

Prin acest sistem de alianţe matrimoniale, Franţa controla direct Scoţia şi exercita o presiune militară şi religioasă asupra Angliei. În acest context, deşi Spania lui Filip al II – lea rămânea în continuare, prin acelaşi joc al căsătoriilor dinastice, aliata Angliei, nu era deloc clar cât de mult era dispusă Majestatea Sa Catolică să ajute o protestantă, cu atât mai mult cu

CAPITOLUL I

CONTEXTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL AL

URCĂRII PE TRON

În secolul al XVI – lea, odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, s-a consolidat în Anglia monarhia absolută. Instituită odată cu venirea la tron a lui Henric al VII – lea (1485-1509), întemeietorul dinastiei Tudorilor, noua formă de guvernământ răspundea unor cerinţe obiective, izvorâte din dezvoltarea economică şi socială, care reclama o autoritate de stat puternică, în stare să pună capăt conflictelor interne feudale şi să asigure echilibrul dintre cele două clase, nobiliară şi burgheză, aflate la putere.

Dinastia Tudorilor a avut un rol deosebit în crearea noii nobilimi din rândurile claselor mijlocii. Familii ca Bacon, Seymour, Cecil, Russel, Cavendish, sunt creaţie a Tudorilor. Dinastia a promovat o politică de întărire a unei puteri centraliste.

Problema politică majoră în momentul înscăunării lui Henric al VII – lea din familia de Lancaster o constituia lichidarea Războiului celor Două Roze. Victoria familiei Lancaster la Bosworth, în 1485, nu scosese definitiv din luptă partida de York. Aceasta a continuat să întreţină intrigile politice şi să provoace revolte, unele din ele deosebit de puternice. În două rânduri, în anii 1487 şi 1491, Henric al VII – lea a fost ameninţat să-şi piardă coroana. Centrul comploturilor se afla în Burgundia, la curtea ducesei Margareta, sora fostului rege englez Eduard al IV – lea. Cele două încercări ale partidei de York de a veni cu o armată numeroasă din Iranda şi de a impune le tron nişte impostori, mai întâi pe Lambert Simnel (1487), apoi pe Parkin Narbeek (1491), au eşuat, înfrângerea răsculaţilor dovedind forţa de care dispunea Henric al VII – lea.

Strâns legată de acestea era problema dinastică, încă incomplet soluţionată. A trebuit să treacă vreo cincizeci de ani până să existe certitudinea că la Bosworth Field se terminase Războiul celor două Roze. Însurându-se cu moştenitoarea casei de York, Henric şi-a întărit întrucâtva pretenţia la tron, mai mult oferind naţiunii o perspectivă de reconciliere şi pace, prin îmbinarea rozelor, decât prin sprijinul unui drept ereditar indiscutabil. Pentru că, de fapt, mai multe persoane aflate încă în viaţă puteau invoca, pe linia descendenţei, dovezi mai temeinice de a ocupa tronul. Pretenţiile Tudorilor la domnie se sprijineau pe voinţa populară şi pe ocuparea tronului de facto, nu de dreptul divin ereditar, inventat mai târziu de către Stuarţi şi partizanii lor.