Imaginea Femeii în Imperiul Bizantin

1. Statutul femeii în Bizanţ

Problema spaţiului privat bizantin şi a femeii, este destul de puţin abordatã, în mare parte datoritã lipsei unor repere sau contradicţiei lor. Sursele se ocupã, cum era de aşteptat, mai mult de evenimente politice şi religioase, de spaţiul public, lãsând într-un con de umbrã situaţia femei şi viaţa privatã. În plus, este dificil de stabilit dacã autorii se referã la situaţii din trecut sau dacã nu reflectã mai degrabã realitãţile prezente în trecut. În orice caz, dominarea masculinã atât de caracteristicã antichitãţii şi evului mediu cu siguranţã cã a atins şi societatea bizantinã, dar absolutizarea sa ar trebui eliminatã iar tabloul familiei nuanţat.

Autori de secol al XI-lea precum Mihail Psellos insistã asupra izolări femeii în spaţiul casei , mãrturii similare predominând şi despre secolele al IX-lea şi al X-lea, la Dighenes Akritas menţioneazã şi el camere speciale destinate fecioarelor , alti autori au scris, cum cã femeia bizantinã iese din casã doar dupã apus, învãluitã şi în compania servitorilor par sã confirme ideea existenţei unui spaţiu feminin determinat.

Lãsând la o parte consideraţiile asupra familiei-nucleu sau modificãrile legislative care îmbunãtãţeau condiţia femeii (lãrgirea dreptului de proprietate de pildã), opiniile asupra rolului sãu în familie converg cãtre o prezenţã activã, energicã, dar şi prudentã, moderatã şi caldã. Ana Comnena nutreşte o admiraţie profundã faţã de Irina Dukas şi Ana Dalassena. Elogiul patern este mai rar, stereotipul figurii materne este predominant în societatea patriarhalã, unde bãrbatul este încadrat mai mult în sfera politicã decãt în cea familialã.

Într-adevãr, autoritatea lui pater familias se pãstreazã în cele mai multe familii bizantine, dar sunt destul şi cazurile în care femeia joacã rolul dominant (şi pentru cã legislaţia apãrã dreptul la moştenire). Participarea individualã la activitãţi sociale, indicatã de exemplu de arhivele fraternitãţilor tebane, confirmã dreptul lor la afirmare. Totuşi, cele mai multe femei care conduceau gospodãrii erau vãduve şi proveneau dintr-un mediu sãrac.

Atribute strict patriarhale erau aranjarea mariajelor copiilor, decizia asupra orientãrii profesionale a acestora, trimiterea la mãnãstire, castrarea pentru împiedicarea fãrâmiţãrii proprietãţii, adoptarea de moştenitori şi chiar vânzarea copiilor ca sclavi. Ceea ce ar putea fi interpretatã drept represiune era de fapt o normalitate.

În alte cazuri femeia poate sã depunã un jurãmânt de castitate, cum a procedat Theophano, iar soţul are dreptul de a-şi satisface în altã parte nevoile sexuale Pe de altã parte, dacã se intâmplã viceversa, soţia trebuie sã accepte cu bunã credinţã decizia soţului. Astfel de diferenţe fac mai vizibilã normalitatea socialã şi familialã definite în termeni de specificitate de gen. Privitor la evitarea cãsãtoriei, aceasta era mai lejerã tot în cazul bãrbaţilor. Statutul femeii, cãreia îi era rezervat îndeosebi spaţiul privat, familia, era conform ordinii divine în concepţia creştinã. În ciuda problematicii izolãrii, supunerii, dominãrii, toleranţei etc., femeia bizantinã era în primul rând mamã, reprezentare a Sfintei Fecioare, simbol al bunãtãţii, umanitãţii şi devoţiunii faţã de copii şi familie, liantul social.

Izvoarele istorice, insistând asupra intrigilor politice şi a celor de la Curte, asupra afacerilor diplomatice, a controverselor religioase şi a conflictelor militare (domenii, prin definiţie, ale bărbaţilor) nu menţiona femeile decât sporadic, cu excepţia celor care făceau parte din familia imperial.

În „Vieţile Sfinţilor”, femeile deţineau un rol secundar, erau fie soţii sau surori ale asceţilor, fie cel mult peregrine pe lângă unele locaşuri sfinte, ori femei părăsite cu daruri vreunui miracol. Biografiile femeilor bizantine, care urmau calea sfinţeniei (în număr restrâns) reprezentau izvoare informative cu atât mai preţioase cu cat erau rare

Tot astfel, regulamentele mănăstirilor de maici au ajuns până în przent într-un număr foarte mic faţă de cele ale mănăstirilor de monarhi şi probabil că, proporţional vorbind, să se fi redactat mai puţine, din cauza numărului covârşitor al mănăstirilor pentru călugări din Imperiul Bizantin.

Documentele monastice evidenţiau rolul, pe care l-au jucat femeile cu proprietăţi funciare mai ales atunci cand era vorba de donaţii către mănăstiri, acelaşi lucru era valabil şi pentru puţinele testamente scrise de femei care s-au păstrat