Fronda în Literatura Intrebelică Orientări Avangardista

AVANGARDA(AVANGARDISM) provine din limba franceză(avant-garde). Termenul este împrumutat din limbajul militar, unde indică un detaşament trimis înainte, într-o misiune deseori riscantă, să exploreze terenul necunoscut. Manifestată în primele decenii ale secolului XX ,caracterizată prin spiritul de frondă, prin negarea violentă a formelor de artă consacrate, prin proclamare a noului. Avangarda se caracterizează prin: activism şi negarea tradiţiei, prin extremism, prin concentrarea asupra creaţiei ca proces si prin absenţa interesului pentru operă, pentru rezultatul acestui proces. Mişcarea de avangardă ilustrează o stare de criză prin acte anarhice şi revolte spectaculoase.Finnd o acţiune de şoc, avangarda are funcţie regeneratoare şi deschizătoare de drum.

Fenomen de ruptură, avangarda istorică nu putea apărea într-un moment mai potrivit decît cel creat de prima conflagraţie mondială care a adus cu sine profunde mutaţii sociale si o dorintă firească de reevaluare a tuturor certitudinilor pe care se sprijinea omenirea de multă vreme (dacă nu chiar de la Renaşere încoace). Într-adevar, cu excepţia expresionismului si a futurismului, mişcările europene de avangardă s-au nascut în timpul primului război mondial. Cele trei tendinţe majore care au aparut in această perioadă sunt neoplasticismul, constructivismul si dadaismul care s-au dezvoltat - nu intamplator – în ţări neutre precum Olanda, Elveţia sau în Rusia revoluţionară. Cu totul ciudat e însa faptul că unii artişti originari din Romînia au jucat un rol important în constituirea avangardei internaţionale înainte chiar de a se întoarce în ţară şi de a pune bazele avangardei istorice romîneşti.

Manifestările avangardei sunt foarte diverse, atît ca formulă, cît şi ca radicalitate (futurism, dadaism, suprarealism, constructivism, integralism etc.), dar au în comun negarea convenţiilor literare şi sociale, depăşirea tradiţiei , spiritul iudic precum şi formele de exprimare, provocatoare şi şocante. Literatura de avangardă îl obligă pe citiror la reacţie şi la reconsiderarea concepţiei sale de teritoriul şi substanţa literaturii. Din avangardele literare rămîne astăzi de valoare nu atît creaţia propriu-zisă , adesea simplă joacă sau exerciţiu de violenţă, cît şi spiritul avangardist: punerea în cauză a ideilor primite de-a gata, fronda[ = opoziţie făţişă, sfidătoare], bucuria jocului, cosmopolitismului[= ceea ce ţine de mai multe culturi şi de mai multe ţări], regenerarea prin negaţie, şi mai ales, importanţa libertăţii în toate sensurile acesteia.

Avangarda ilustrează în forme lipsite de orice ambiguitate caracterul pofund programatic, reflexiv, al literaturii moderne. Avangarda are vocaţie teoretică. Ea este stăpînită in gradul cel mai înalt de conştiinţa mesajului estetic, obsedată de revelaţia supremului “adevăr”, fascinat de eficacitatea formulei magice. Iar această metodă ia, în mod obligator, calea manifestului, a prozelitismului estetic, forme tipice de avangardism literar, absolut curente de la romantism înainte.

Marele paradox aparent al avangardei constă în sensul pozitiv al acestei porniri nihiliste. Ea se dezlănţuie în numele poeziei , în vederea “recuperării” poeziei în forma sa cea mai profundă şi autentică. De exeplu Carlo Suares declara “ Noi proclamăm sinuciderea permanentă a Artei şi renaşterea permanentă a Poeziei”. “Legea” fundamentală a artei literaturii este revenirea permanentă, periodică, instinctivă, la esenţă la puritatea originară care este, cu o formulă-sinteză, “poezia”.Supusă presiunii strivitoare a culturii , formelor şi tradiţiilor literare, pozia tinde din instinct să se apere, să se regenereze, să revină la starea sa primordială, nealterată. În această mişcare continuă de recuperare prin purificare, avangarda reprezintă momentul resurecţiei violente a poeziei si condiţiilor care o fac posibilă, în cadrul societăţii ostile, trăită şi denunţată pentru caracterul său profund respingător sau prozaic. Ceea ce “cîntă” avangarda este de fapt imposibilitatea poeziei şi a destinului poetic, în mijlocul comunităţii trivale şi antipoetice.

În sensul în care se vorbeşte de “poezia pură” avangarda susţine aceeaşi nostalgie a formelor pure , a picturii pure , literaturii pure , artei pure.

Latura negativă a programului avangardist îmbracă, în aparenţă, formele cele mai paradoxale. Sensul fundamental al mişcării fiind contestarea, “ruptura”, ea se produce în mod inevitabil în punctul unde„veriga” este cea mai slabă, revolta se dovedeşte nu numai posibilă, dar şi pe deplin realizabilă, pînă la ultimele consecinţe: în sfera abstract teoretică a antiartei şi antiliteraturii. Din punct de vedere “revoluţionar”, expedientul(mijloc de a rezolva o dificultate) este total: acţiunea de subversiune este răsturnată şi convertită în sens estetic, operaţie invincibilă şi totodată inocentă, profund “denaturată”, “alienată”.

Avangarda romînească- Tendinţele avangardiste europene sunt asimilate oarecum simultan de literatura romînă, unde se manifestă în jurul unor reviste, avînd insă viaţă scurtă şi un cerc destul de strîns de citirori:” Contimporanul”, „75 Hp”(apărută într-un singur număr), “Punct”, “Integral”, “Urmuz”, “Alge”etc. Dintre avangardiştii romîni fac parte: Ion Vinea, Adrian Maniu, Geo Bogza, Saşa Pană, Ilarie Voronca, Virgil Gheroghiu, Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Trost etc.

În perioada interbelică au existat numeroase respingeri totale ale poeţilor avangardişti. Un exemplu, azi deja uitat, de pildă, “Anarhismul poetic”(1932) al lui Constantin Emilian,în care apar afirmaţii de tipul: “ Toată impetuoasa revoluţie a liricei extremiste constă în utilizarea unei singure maniere: brutala asociaţie de termeni vehemenţi şi abrupta juxtapunere de imagini siluite. Dizolvarea lexicului şi a sintaxei , anularea logicei si a simţirei, departe de a reliefa stratul inconştient al sufletului omenesc, au doverdit doar inconştienţa autorilor.”

Avangardiştii au fost primii care au invitat la controversă şi la respingere, nu numai prin atitudinea iconoclastă transformată în mod de viaţă, ci şi prin”autodesfiinţare”. Ei refuzau ideea de a avea imitatori, de a se transforma in “şcoală”, de a crea convenţii.

O atitudine firească faţă de mişcarea literară cea mai cosmopolită din istoria literaturii o are Eugen Lovinescu, teoriticianul sincronismului: “N-am duce acest studiu pînă la sfîrşitul lui logic de nu ne-am ocupa in capitolul final de ultimele încercări moderniste,[adică ale avangardei] […]. O facem împotriva tuturor prejudecăţilor ce i s-ar pute pune în cale; faptul de a nu fi doar o undă seismică a micilor curente cu tendinţe instabile ale literaturii de avangardă pariyiană nu poate fi o piedică serioasă. Cum toate curentele au început prin a fi mişcări de avangardă şi s-au împrăştiat tot atît de seismic, istoria literară are datoria de a le înregistra; şi e cu atît mai mult în obligaţia noastră, cu cît la temelia acestui studiu am pus sincronismul şi propagarea tutror formelor de viaţă spirituală; oricare le-ar fi vitalitatea, ele trebuiesc privite ca fenomene naturale, ca semne ale vremii[. . .]” Eugen Lovinescu “Istoria literaturii romîne contemporane, vol III, Evoluţia poeziei lirice, Bucureşti, Editura Ancora, 1927)

În perioada interbelică avangarda nu a fost luată în serios decît de un număr mic de literaţi, iar criticii timpului au privit-o în general cu reţinere , recunoscînd numai cite o valoare izolată. Operele literare ale avangardiştilor nu au reuşit să convingă, dar au fost judecate totuşi în cunoştiinţă de cauză. Un caz de defazaj, de inadecavare a mijloacelor criticii( aici de artă) şi a canoanelor estetice( tradiţionale) la noul fenomen artistic îl reprezintă opiniile lui Nicolae Iorga din studiul “Criza morală mondială” scrise la începutul anilor ’20. “ Şi mi se pare că în pictura <<modernă>>( avangardistă)ceea ce este oribil e deformarea femeei. Apar monştri femenini cu gîtul plecat, cu un ochiu sus si celălalt jos, cu un ciudat nas care taie ca o lovitură de sabie figura de la dreapta la stînga, cu o gură care se pare că va atinge coada ochiului, cu întortochieturi de mîini şi de picioare care nu se pot recunoaşte ce sunt[. . .]. Unde am ajunge dacă fiecare ar vrea să impuie impresiunea lui individuală!”