Limba Română - Idiom Romanic Est European

Limba română – idiom romanic est european

Limba română – singurul idiom romanic vorbit în zona de sud-est a Europei, la nord şi la sud de Dunăre.

-corelarea informaţiilor lingvistice este necesară pentru a stabili :

•originea unor fenomene şi

•etapele, respectiv

•tendinţele de evoluţie ale sistemului limbii.

-‘limba moldovenească’ – variantă intelectuală, condiţionată politic, a românei

literare moderne

-Este necesară studierea evoluţiei subdialectelor nord-dunărene şi a relaţiilor

acestora cu norma literară

-Limba – factor esenţial al identităţii şi coeziunii naţionale ; pentru anumite ţări europene – printre care şi România – , limba a jucat şi continuă să joace un rol foarte important în coagularea naţiunii şi a statului naţional.

-Româna este o limbă europeană în primul rând prin situarea ei geografică, dar

şi în virtutea apartenenţei ei la marea familie lingvistică indo-europeană.

Situaţia ei de singură reprezentantă actuală a latinităţii în Estul Europei îi

conferă un interes deosebit, recunoscut şi de specialiştii străini. Mai mult decât

atât, după părerea lui Alf Lombard (1974, VII, La langue roumaine. Une

présentation, Paris), româna este una dintre marile limbi europene atât din

punctul de vedere al numărului de vorbitori, cât şi din acela al importanţei

sale pe plan nu numai ştiinţific, ci şi literar şi chiar practic(39-49).

Într-adevăr, românii reprezintă cea mai mare naţiune a sud-estului

european, numărul total al vorbitorilor limbii române fiind apreciat în general

la c. 29 de milioane, din care 20 de milioane, adică 90% din populaţia ţării

(Mioara Avram, 2001, vorbitori, număr de ~, în Enciclopedia limbii române,

Bucureşti, s.v.) o vorbesc ca limbă maternă în România. Româna are, astfel,

mai mulţi vorbitori decât multe alte limbi din Uniunea Europeană prezentă şi

viitoare, şi anume decât bulgara, ceha, daneza, estona, finlandeza, greaca,

irlandeza, letona, lituaniana, luxemburgheza, malteza, neerlandeza, norvegiana,

portugheza din portugalia, slovaca şi suedeza.

-Ca şi alte câteva limbi din cadrul Uniunii Europene actuale şi viitoare, româna are şi atuul de a nu fi limitată la un singur stat, fiind şi limba naţională şi oficială a Republicii Moldova, stat de asemenea cu aspiraţii europene, unde este limba maternă a circa trei milioane de locuitori (– chiar dacă, în tradiţia sovietică, este numită din nou limbă moldovenească (Ioana Vintilă Rădulescu, 2004, ‘Limba’ moldovenească şi limba română, în Unitatea limbii române, cu privire specială la Basarabia şi Bucovina, Bucureşti, p. 21-31) –).

-Româna este vorbită ca limbă maternă şi de aproximativ un milion şi jumătate de persoane în statele din zonă (Bulgaria, Grecia, Ungaria ş,a.) şi de imigranţi în diferite alte state europene (Austria, Franţa, Germania, Italia, Spania, Suedia ş.a. şi extraeuropene. Româna este deci o limbă europeană nu numai la scară regională, ci, într-o anumită măsură, chiar la scară continentală.

-metafore curente în lingvistică (aplicabile limbii române) :

→‘limbă-punte’ (cu referire la rolul limbii române între diverse limbi ale

Uniunii Europene)

→‘răspântie’ a limbilor.

→ limbă ‘ospitalieră’ (Alf Lombard), dintre limbile europene, alături de

română, numai alte două putând fi considerate astfel : engleza şi albaneza

→ limbă ‘primitoare’

→ limbă ‘donatoare’

→ limbă ‘generoasă’

→ ‘geniu’ al limbii

Ca urmare a acelei spiccata individualitá a românei în cadrul romanităţii, după expresia lui Matteo Bartoli (1940, La spiccata individualitá della lingua romena, în Archivio glottologico italiano 34, p. 1-13), existenţa ei este foarte importantă, întrucât îmbogăţeşte considerabil diversitatea lingvistică şi, deci, culturală a peisajului european. Această individualitate nu se datoreşte numai aşa-numitului‘geniu’ al limbii române, ci şi contactului ei cu numeroase alte limbi europene. Faptul că româna a întreţinut relaţii reciproce cu numeroase limbi europene îi conferă o poziţie‘strategică’ (similară aceleia a Românei înseşi în zonă) printre limbile Uniunii Europei şi ar permite – reluând în alt sens metafore curente în lingvistică – caracterizarea ei ca ‘limbă-punte’ între diverse limbi ale Uniunii Europene şi chiar ca o ‘răspântie’ a acestora.

- Ideea romantică potrivit căreia există un geniu al fiecărei limbi, care o determină, se regăseşte la I. Heliade Rădulescu. Heliade considera că acest geniu constă în legi ale armoniei. ‘Geniul limbii’ este ceva de domeniul latenţei, o

predeterminare ce subzistă în mod virtual într-un limbaj încă de la începuturile lui, ducând treptat la perfecţionarea culturii. El este acela care respinge cuvintele ‘străine, barbare şi parazite’, conservându-le pe acelea ‘omogene şi nobile’. Întrucât transmite cunoaşterea şi voinţa indivizilor, ‘geniul limbii’ române, aşa cum îl concepe Heliade, rezidă în limba populară, geniu care ‘de şaptesprezece secoli viază şi conservă limba României’ (Mona Mamulea, 2007, Dialectica închiderii şi deschiderii în cultura română modernă, Editura Academiei Române, p. 295).

- Amintim că Alf Lombard considera că limba română este ceea ce el numea o limbă ‘ospitalieră’, dintre limbile europene numai alte două putând fi considerate astfel : engleza şi albaneza (Lombard, 1969, Le vocabulaire d’emprunt. Questions de principe, în Actes du X-e Congrès International de Linguistes, vol. I, Bucureşti, p.645). Datorită mai ales puternicei influenţe latino-romanice, româna literară a devenit mai mult sau mai puţin inteligibilă pentru străinii care cunosc una sau mai multe limbi romanice şi/sau latina, mai ales dacă e vorba de limbajul ştiinţei sau al presei scrise (Vintilă Rădulescu, p. 41).

Româna a devenit, sub unele aspecte, în special în ce priveşte limbajul ştiinţific şi tehnic, dar şi acela al publicităţii, sportului, modei, industriei spectacolului, tineretului etc., mai mult sau mai puţin inteligibilă şi pentru străinii cunoscători ai limbii engleze, ca efect al influenţei anglo-americane exercitate asupra ei, cu precădere în ultimul deceniu. De altfel, o mulţime de cuvinte din româna modernă sunt termeni internaţionali, unii de origine greco-latină, comuni unui mare număr de limbi ;

- tendinţa de păstrare în limba română a formei cuvintelor împrumutate ;

- tendinţa de ‘deromânizare’ a împrumuturilor mai vechi ;

Caracterul mai mult sau mai puţin inteligibil pentru străini al limbii române folosite în domeniile menţionate este întărit în prezent graţie tendinţei de păstrare în limba română a formei pe care cuvintele împrumutate, mai ales din engleză, o au în limba de origine, şi, chiar mai mult, de ‘deromânizare’ a împrumuturilor mai vechi care fuseseră adaptate (precum cnocaut, dumping, vizavi etc.), scrise şi/sau pronunţate acum knockout [nokaŭt], [damping], vis-á-vis etc., ca în limba de provenienţă. Aceasta contribuie, pe de o parte, la recunoaşterea lor mai uşoară de către străinii cunoscători ai limbilor respective, iar, pe de altă parte, la înlesnirea inteligibilităţii pentru români a unei porţiuni din vocabularul acestor limbi.