Studii culturale și lingvistice - limba italiană

1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL FRAZEOLOGIEI ROMÂNEȘTI

1.1. Definiții ale expresiilor idiomatice în limba română

Frazeologia este disciplina lingvistică ce se ocupă cu studiul unităților frazeologice sau al frazeologismelor dintr-o limbă, adică al îmbinărilor de cuvinte cu caracter constant, stabil și cu sens unitar. Această disciplină poate indica gradul de expresivitate a unei limbi, Theodor Hristea susține în lucrarearea că prin intermediul acestor expresii intrăm, Frazeologia, p. 5, ,,în contact cu istoria, cultura, civilizația unui popor într-o măsură incomparabil mai mare decît o face studiul foneticii și al structurii gramaticale”.

Termenul „frazeologism” este un derivat din cuvântul grecesc φράσις care înseamnă ,,vorbire, mod de exprimare, expresie, text” sau din cuvântul de origine latină phrasis cu semnificația de ,,expresie”, termenul frazeologism a apărut în vocabular din traducerea lui V.V. Vinogradov, acesta fiind considerat părintele frazeologiei, a conceptului numit de Charles Bally ,,unité phraséologique” prima dată prin forma frazeologhiceskaia edinița, de la care a fost creat, apoi, cu același sens, frazeologhizm, iar mai târziu acest termen a fost preluat de limbile europene, unde a dobândit și alte semnificații, în funcție de fiecare limbă și specificitățile acesteia. În limba română termenul este foarte rar folosit, fiind mai frecvent folosită denumirea de unitate frazeologică, idiom, expresie idiomatică, îmbinare stabilă de cuvinte, locuțiune.

Clasificările pe care le-au făcut Gheorghe Colțun și Casia Zaharia se suprapun, într-o mare măsură, peste distincția între expresii și locuțiuni (expresive) propusă de către Cristinel Munteanu (Munteanu 2007: 110−115). Expresiile sunt acele frazeologisme al căror înțeles global nu are nici o legătură cu semnificațiile elementelor constituente, care, în urma unui transfer semantic de tip metaforic, toate elementele ajută la înglobarea unei imaginii. Locuțiunile, pe de altă parte, sunt formate din cuvinte care mai păstrează legături de sens cu semnificația globală a construcției, și care sunt supuse, parțial (mai exact cu excepția verbului), unui transfer semantic de tip metonimic, de exemplu: a da năvală, a se da de-a rostogolul, a închide ochii etc. Din analizarea acestor distincții reiese că în ciuda acestor terminologii diferite, ele se reflectă aceeași realitate, desemnând cele două categorii principale de frazeologisme. Astfel, expresie idiomatică, expresie total idiomatică și respectiv expresie se referă la aceeași realitate lingvistică, în timp ce expresie frazeologică, expresie parțial idiomatică și locuțiune (expresivă) desemnează, la rândul lor, unul și același lucru. Deci, problema separării locuțiunilor de expresii, pe de o parte, și problema separării expresiilor de expresii idiomatice, pe de altă parte, sunt, de fapt, o singură problemă. Indiferent ce termen folosim pentru a le defini, avem de-a face, în principiu, cu două mari clase de frazeologisme. Distincțiile făcute de cei trei cercetători, realizate toate după modelul total vs. parțial, constituie, de fapt, gradații ale aceluiași concept: idiomaticitatea. Varii autori străini au observat faptul că „l’idiomaticità è una qualità scalare” (Cacciari 1989: 423) și că există diferite grade de idiomatizare.

1.2. Tipuri de frazeologisme în limba română

În limba română există mai multe tipuri de unități frazeologice. Pentru părțile de vorbire articol și numeral, nu există locuțiuni în limba română. Totuși, există frazeologisme care conțin numerale, de exemplu: „în doi timpi și trei mișcări” = repede, adverb de timp. Îmbinările de tipul de zeci / sute / milioane de ori sunt îmbinări care imită structura locuțiunilor numerale adverbiale. Lexemele cantitative nu denotă o cantitate definită sau exactă, ci sunt folosite pentru a denota o valoare emfatică, superlativă, hiperbolică sau pentru a exprima aproximația. Numeralul este adesea întâlnit lângă un substantiv, prezentând astfel echivalență formală și semantică: „lumea a treia”, „al șaselea simț”, „al nouălea cer”. (Cristea: 2)

1.2.1. Locuțiunile - sunt grupuri de cuvinte cu caracter sudat, cu sens unitar și care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. Acestea pot fi de mai multe tipuri:

- locuțiuni substantivale: de exemplu: „ținere minte” = memorie; „părere de rău” = regret; „aducere aminte” = amintire; „bătaie de joc” = batjocură;

- locuțiuni adjvectivale: de exemplu: „în floarea vârstei” = tânăr; „cu nasul pe sus” = îngâmfat; „slab de înger” = fricos; „dus cu pluta” = țăcănit, zăpăcit;

- locuțiuni verbale: de exemplu: „a da colțul/ a-i suna ceasul” = a muri; „a o lua la sănătoasa” = a fugi; „a ciuli urechile” = a asculta; „a tăia frunze la câini” = a lenevi

- locuțiuni adverbiale: de exemplu: „la Paștele Cailor” = niciodată; „din an în Paște” = uneori; „cât ai zice pește” = imediat.

1.2.2. Expresiile idiomatice sau idiomatisme sunt unitățile frazeologice cu structură complexă, specific unei anumite limbi, întrucât reflectă experiențe proprii comunității care vorbește limba respectivă. Ele au înțeles figurat care aparține întregului grup, fiind foarte expressive, de aici rezultă imposibilitatea de a traduce aceste expresii cuvânt cu cuvânt într-o limbă străină, deoarece traducerea ar fi una fără înțeles sau cu unul ridicol.

Exemple:

- „a-și da arama pe față” = a-și arăta adevăratul caracter;

- „a da apă la moară” = a înteți, a încuraja;

- „a nu-I fi boii acasă” = a fi abătut, mâhnit, trist;

- „a pune paie pe foc” = a întreține un conflict.

În limba română există numeroase locuțiuni și expresii idiomatice care conțin arhaisme lexicale, semantice și gramaticale, acestea sunt cuvinte vechi, ieșite din uz, sensuri vechi ale unor cuvinte sau forme gramaticale învechite care nu mai circulă independent în limba română actuală, ci sau păstrat ca atare numai în strcutura unităților frazeologice respective, de exmplu: