Criza resurselor umane - lipsă forței de munca

INTRODUCERE

Rigiditatea pieței de muncă devine o problemă din ce în ce mai importantă în condițiile șocurilor asociate crizelor economice. Piața forței de muncă s-a confruntat cu schimbări majore în contextul procesului de tranziție economică, manifestat prin reducerea populației active și ocupate, menținerea ratei șomajului la valori constante. Piața de forță de muncă este afectată, în general, de capacitatea limitată de creare de noi locuri de muncă.

Piața muncii în general și ocuparea forței de muncă trec printr-o situație de criză, evoluțiile din ultimul deceniu nu au dus la o transformare a economiei. În calitatea ei de piață specială, piața muncii tranzacționează o marfă deosebită, forța de muncă a omului, că latura cea mai importantă a factorului uman. Această marfă este indisolubil legată de om, ceea ce presupune luarea în considerație a determinărilor demo-economice și psiho-sociale ale mărfii forța de muncă. De asemenea, vânzarea-cumpărarea forței de muncă se face pentru o perioadă determinată ce vizează parțial factorul uman, respectiv numai capacitatea de muncă a omului, cumpărătorului revenindu-i munca depusă de vânzătorul acestei mărfi.

Piețele muncii din Uniunea Europeană au cunoscut în ultimul deceniu modificări semnificative, cu diferențe de la țară la țară. Principalele elemente care pot fi amintite cu privire la aceste evoluții sunt: variații mari între țări în ceea ce privește rata șomajului, creșterea ratelor de activitate, rate mai ridicate ale șomajului pentru femei decât pentru bărbați, un nivel ridicat al șomajului în rândul tinerilor (sub 25 ani) și al șomajului de lungă durată, rate scăzute de participare la forța de muncă a persoanelor de peste 50 ani.

Într-o piață a muncii dinamică și flexibilă, forța de muncă este capabilă să schimbe locurile de muncă relativ rapid, stimulând astfel crearea de locuri de muncă mai productive și dispariția celor mai puțin productive. Dinamismul pieței muncii contribuie la creșterea ratelor de ocupare, în timp ce barierele în calea ocupării formale mută angajații în sectoarele informale mai puțin productive sau chiar în inactivitate (Kuddo, 2009).

Studiul pieței forței de muncă este important, deoarece buna funcționare a acesteia este vitală pentru competitivitatea economiei, atât în prezent cât și în viitor. Contribuția resursei umane la competitivitatea economică este determinată de mărimea ofertei de forță de muncă, de calificarea acesteia și de flexibilitatea pieței muncii.

Prin caracteristicile și complexitatea activităților în care forța de muncă are un rol major, economia în general și economiile diferitelor sectoare în special, contribuie decisiv la dezvoltarea de produse, bunuri, servicii și lucrări. În strânsă legătură cu cererea pieței, produsele, bunurile, serviciile și munca, reflectă în mod direct capacitatea potențialului productiv al forței de muncă care, la rândul său, este determinat de competențele, cunoștințele, abilitățile și abilitățile oferite de educație și formare. Abilitățile fizice și intelectuale sunt îmbunătățite până la un punct de pregătire teoretică și pregătire practică completată ulterior. Procesele care contribuie la aceasta implică mai întâi o latură cantitativă și, în al doilea rând, o latură calitativă, strâns legate de condițiile tehnice, economice, sociale și de mediu în care se dezvoltă.

Lucrarea de față presupunea identificarea problemelor legate de criza forței de muncă, atât la nivel global, cât și la nivelul României. Piața de forță de muncă devenind din ce în ce mai instabilă, problemă ce se resimte asupra economiei.

1. Noțiuni generale privind Piața Muncii

Piața muncii este una dintre componentele sistemului de piețe interdependente ce caracterizează orice economie dezvoltată. Prin conținutul, funcțiile și structurile sale, piața muncii particularizează relațiile economico-sociale generate de confruntarea cererii și ofertei de resurse de munca disponibile, în corelație cu factorii care le determină și consecințele pe care le provoacă, cu nivelul și oscilațiile salariilor, cu restricțiile impuse de gradul de dezvoltare economico-socială.

Piața muncii poate fi definită ca:

a) spațiul economic în cadrul căreia negociază, în mod liber, deținătorii de capital, în calitate de cumpărători ai forței de muncă (cererea) și posesorii forței de muncă în calitate de vânzători (ofertanți) ai acesteia, iar prin mecanismul prețului forței de munca (salariul real), al concurenței libere și al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea și oferta de forță de muncă;

b) ansamblul operațiunilor care se derulează la diferite niveluri de organizare macrosocială, de către diferiți agenți economici, în legătură cu asigurarea echilibrului între ofertă și cererea de forță de muncă. Sub aspectul competenței, unele din aceste operațiuni revin firmelor și patronatului, altele sindicatelor și puterilor publice, iar altele presupun soluționarea pe bază de negociere și arbitraj între toți participanții la piața muncii;

c) un sistem complex de comunicații prin intermediul căruia vânzătorii și cumpărătorii se informează reciproc asupra nevoilor și ofertei de forță de muncă, precum și asupra prețurilor (nivelul salariilor) la care vor să încheie tranzacțiile .

Ca pe orice altă piață, și pe piața muncii se întâlnesc cererea și oferta de muncă. Purtătorii cererii de muncă - angajatorii - cu purtătorii ofertei de muncă - lucrătorii. Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care angajatorii sunt dispuși să o achiziționeze la diferite niveluri ale salariului, pentru a-și desfășura activitatea în indiferent care domeniu din cadrul economiei naționale, exprimându-se prin numărul de locuri de muncă oferite de ei.

Necesitatea realocării, din timp în timp, a lucrătorilor între diferite alternative productive (Mortensen, Pissarides, 1999) se manifestă cu atât mai mult cu cât piața muncii trebuie să se adapteze rapid la noile condiții impuse de criza economică. Realocarea rapidă și eficientă a lucrătorilor devine, în aceste condiții, elementul esențial al succesului înregistrat de răspunsul pieței muncii la șocul în cerere asocial crizei actuale. Flexibilitatea pieței muncii reprezintă, astfel, cel mai important element al unei strategii de combatere eficientă a efectelor crizei economico-financiare care a afectat toate statele lumii.

Afirmația că “omul este mai mult decât o marfă” a lui Paul Samuelson, în lucrarea “Economics” justifica necesitatea fundamentării acțiunilor de politică economică pe un sistem corelat de indicatori care să permită analiza statică și dinamică a proceselor complexe din societate, cu implicații multiple, mai ales în ceea ce privește mutațiile structurale care intervin.

Resursele de muncă reprezintă de fapt izvorul care determină fluxul ofertei de muncă. Ele constituie partea cea mai numeroasă și mai importantă din populația totală a unei țări, constituindu-se din ansamblul persoanelor care, prin însușirile lor biologice, fizice și intelectuale, pot participa în mod direct și permanent la o activitate social economică utilă.

Dimensiunea resurselor de muncă se află sub influența a două categorii de factori :

- factori demografici , care se referă la natalitate, mortalitate, speranța medie de viață, fluxurile migratorii etc. ;

- factori social economici. De exemplu, limitele de vârstă ale resurselor de muncă (atât cea inferioară cât și, mai ales, cea superioară) sunt influențate de nivelul de dezvoltare economică, de legislația muncii din fiecare țară și în special de legislația privind pensionarea.