Importanța comunicării organizaționale în managementul resurselor umane

1. Managementul resurselor umane

Evoluţia practicii si gândirii manageriale a determinat deplasarea atenţiei de la factorul natural, care deţinea poziţia centrală la începuturile managementului ştiinţific, către resursa umană. S-a ajuns astfel la concluzia că, într-o organizaţie, individul este mai mult decât o simplă componentă a factorilor productivi iar gestiunea resursei umane depăşeşte principiile rigide ale gestionării activelor firmei, ea trebuind să ţină seama de o serie de caracteristici ce scapă calculului economic. Astfel:

oamenii dispun de o anumită inerţie la schimbare şi, în acelaşi timp de o mare adaptabilitate la diferite situaţii;

oamenii sunt mai puţin manevrabili decât restul factorilor de producţie, gestiunea personalului fiind puternic marcată de factorul timp necesar modificării mentalităţilor, obiceiurilor, comportamentelor;

deciziile din domeniul resurselor umane trebuie adoptate întotdeauna în funcţie de persoana la care se referă, de personalitatea acesteia;

oamenii trăiesc şi muncesc în mijlocul unor grupuri în cadrul cărora se creează anumite relaţii între indivizi, între ei şi organizaţie, relaţii care influenţează comportamentul individual.

Numai luând în considerare toate aspectele care definesc personalitatea umană, abilităţile, cunoştinţele, trăsăturile de temperament şi caracter, managementul poate valoriza resursa cea mai preţioasă, unica resursă dotată cu capacitatea de a-şi cunoaşte şi învinge propriile limite

2. Conceptul de comunicare organizaţională

“Comportamentul nostru este permanent observat pentru a se deduce ceea ce se consideră adevarul din spatele cuvintelor noastre.” (San Deep şi I. Yle Susman)

Componenta de bază a funcţiei de coordonare o reprezintă comunicarea. Comunicarea semnifică un fapt simplu: practicând-o, omul încearcă să stabilească cu alte persoane o relaţie prin care pot fi difuzate informaţii, idei, atitudini. A comunica nu înseamnă, însă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă, în acelaşi timp, a gândi şi a cunoaşte.

Raportată la acţiuni şi situaţii, la multitudinea formulelor şi nivelurilor de relaţii umane pe care le mijloceşte, comunicarea poate căpăta o mulţime de sensuri, cu o infinitate de nuanţe. În cazul organizaţiei, comunicarea se defineşte ca proces prin care are loc schimbul de mesaje în vederea realizării directivelor individuale şi comune ale membrilor ei.

3. Rolul comunicării organizaţionale

Trecerea în revistă a caracteristicilor de referinţă ale procesului de comunicare organizaţională pune în evidenţă faptul că acest proces admite o abordare ambivalentă:comunicarea interpersonală, care gravitează în jurul relaţiilor dintre membrii organizaţiei şi comunicarea organiziţională, care este focalizată asupra conexiunilor stabilite între diferitele subdiviziuni şi structuri ale organizaţiei şi care face obiectul analizei în acest capitol. Cele două forme de comunicare sunt interdependente.

Conturarea caracteristicilor determinante ale comunicării organizaţionale oferă tabloul general al configuraţiei rolurilor asociate acestui proces:

funcţiile managementului nu pot deveni operaţionale în lipsa comunicării. Comunicarea este, deci, crucială pentru existenţa şi succesul organizaţiei, ea fiind prima responsabilitate a managerului;

comunicarea stabileşte şi menţine relaţiile dintre angajaţi, oferindu-le informaţii necesare orientării şi evaluării propriei munci în raport cu a celorlalţi, cu cerinţele organizaţiei, în ansamblul său, şi a mediului acesteia;

prin feed-back-ul realizat, comunicarea relevă posibilităţiile de îmbunătăţire a performanţelor individuale şi generale ale organizaţiei;

aflată la baza procesului de motivare, comunicarea face posibilă identificarea, cunoaşterea şi utilizarea corectă a diferitelor categorii de nevoi şi stimulente pentru orientarea comportamentului angajaţilor spre performanţă şi satisfacţii;

contribuie la instaurarea relaţiilor corecte şi eficiente, de înţelegere şi acceptare reciprocă între şefi şi subordonaţi, colegi, persoane din interiorul şi exteriorul organizaţiei.

Se poate afirma că este imposibil de găsit un aspect al muncii managerului care să nu implice comunicarea. Problema reală a comunicării organizaţionale nu este dacă managerii se angajează sau nu în acest proces, ci dacă ei comunică bine, nesatisfăcător sau insuficient.