Abstract În cadrul acestei lucrări mi-am propus să dezbat o serie de aspecte teoretice vizând organizarea managerială existentă în cadrul întreprinderilor, care îşi desfăşoară activitatea atât la nivel naţional, cât şi mondial. Aceasta este structurată în cinci capitole, şi anume: subsistemul organizatoric, definirea mediului organizaţional, organizarea procesuală, organizarea structurală, modele de luare a deciziilor. Capitolul I constă în definirea noţiunilor de organizare (concepţia sovietică, respectiv occidentală) şi sistem organizatoric, precum şi în prezentarea principalelor forme ale organizării. Capitolul II tratează mediul organizaţional cu cele două componente ale sale, şi anume: - mediul de forţe, care vizează relaţiile cu furnizorii, distribuitorii, clienţii şi competitorii; - mediul general, reprezentând o gamă largă de factori de natură tehnologică, socioculturală, politică şi globală, care acţionează asupra organizaţiei şi mediului de forţe. Capitolul III dezbate prima componentă a organizării manageriale, şi anume organizarea procesuală, care constă în stabilirea principalelor categorii de muncă, a proceselor necesare realizării ansamblului de obiective ale firmei. Rezultatul organizării procesuale îl reprezintă în principal funcţiunile, activităţile, atribuţiile şi sarcinile. Capitolul IV prezintă cea de-a doua componentăa organizării manageriale, şi anume organizarea structurală, al cărei rezultat este reprezentat de structura organizatorică a unei firme, constând în totalitatea persoanelor şi a subdiviziunilor organizatorice care asigură realizarea obiectivelor planificate. În cadrul structurii organizatorice putem distinge două componente: structura de conducere şi structura de producţie. Ultimul capitol descrie diverse modele de luare a deciziilor, dintre care amintim: - modelul raţional; - modelul nonraţional cu cele trei forme ale sale: - modelul satisfacţiei; - modelul creşterii; - modelul „coş de gunoi”. Capitolul I - Subsistemul organizatoric O primă concepţie, care îşi are originea în lucrările specialiştilor sovietici din perioada antebelică, tratează organizarea ca fiind un mijloc de raţionalizare a activităţilor unităţilor economice, formată în principal din trei domenii: - organizarea conducerii; - organizarea producţiei; - organizarea muncii. O a doua concepţie, ce predomină în ţările dezvoltate occidentale, reduce de fapt organizarea la stabilirea organizării de ansamblu a întreprinderilor. Pentru celelalte elemente ale organizării – în special cele care în România sunt desemnate, de regulă, prin organizarea producţiei şi organizarea muncii – în ţările occidentale şi,în special, în SUA se foloseşte mai puţin termenul de organizare. În cazul lor, accentul se plasează asupra metodelor cu care sunt abordate şi, ca atare, numeroase probleme organizatorice sunt tratate în strânsă legătură cu metodele şi tehnicile cercetării operaţionale, studiului muncii, metodele psihologice,sociologice.Aşa se explică de ce în numeroase firme din aceste ţări, unele compartimente cu caracter predominant organizatoric poartă denumiri ca „methodes”, „engineering”. De remarcat că, în ultimii ani, în condiţiile trecerii la economia de piaţă, această manieră de a defini organizarea este folosită cu o frecvenţă sporită şi în Europa Centrală şi de Est, inclusiv în România. Subsistemul organizatoric constă în stabilirea şi delimitarea proceselor de muncă fizică şi intelectuală, a componentelor acestora (mişcări, timpi, operaţii, lucrări, sarcini), precum şi gruparea lor pe posturi, formaţii de muncă, compartimente, corespunzător anumitor criterii manageriale, economice, tehnice şi sociale, în vederea realizării în cele mai bune condiţii a obiectivelor previzionate. Organizarea se exercită, în orice sisteme, sub două forme principale: 1.de către manageri, atributul sau funcţia organizării fiind o parte intrinsecă a procesului managerial; 2. de către persoane sau echipe specializate în acest domeniu. În fapt, între aceste forme există o strânsă interdependenţă şi conlucrare, determinate de comunicarea naturii şi obiectivelor urmărite. În funcţie de conţinut, în cadrul subsistemului organizatoric delimităm două componente majore –organizarea procesuală şi organizarea structurală. Capitolul II - Definirea mediului organizaţional Mediul organizaţional este un set de factori şi condiţii aflate în afara acţiunilor organizaţiei care pot afecta modul în care organizaţia acţionează, precum şi capacitatea managerilor de a procura şi utiliza resursele. Aceşti factori se pot transforma în timp datorită oportunităţilor sau ameninţărilor care intervin în activitatea managerilor. Managerii trebuie să facă diferenţa între mediul de forţe şi mediul general pentru a putea identifica oportunităţile şi riscurile cauzate de factorii din mediul organizaţional. Astfel, mediul de forţe este un set de factori şi condiţii care stă la baza relaţiilor cu furnizorii, distribuitorii, clienţii şi competitorii şi afectează capacitatea firmei de a obţine materiile prime şi posibilitatea de a scoate pe piaţă produsele finite, aspect ce influenţează managerii în operaţiunile lor zilnice. În ce priveşte furnizorii, acestea sunt persoane sau organizaţii care aprovizionează o firmă sau organizaţie cu resurse (materii prime, părţi componente sau chiar angajaţi) necesare pentru a realiza produse şi servicii. Un aspect important al activităţii managerului este de a asigura crearea unor stocuri suficiente de resurse, necesare desfăşurării activităţii de producţie. Poziţia în afaceri a unui furnizor este puternică dacă: • este unic furnizor al unei resurse; • acea resursă este vitală pentru organizaţie.
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
