Mass Media și Societatea

1.1. Comunicarea creează şi menţine societatea

Există elemente comune comunicării interpersonale, comunicării de grup, comunicării de masă care ţin de comunicare în general. Nu stă în intenţia noastră să identificăm toate aceste elemente, ne limităm doar la a atrage atenţia asupra câtorva aspecte ale comunicării, asupra cărora există un consens cvasi-general, indiferent de o şcoală gândire sau alta, de concepţia cu privire la modul în care ar putea fi cercetată comunicarea: comunicarea ca schimb de mesaje şi schimb de înţelesuri, necesitatea de a utiliza un fond comun de simboluri care facilitează interpretarea comună a unor fapte şi procese, rolul comunicării în definirea realităţii, comunicarea ca fenomen social, dar la care individul răspunde în modalităţi personale, introducând note subiective de evaluare, comunicarea ca mijloc de modelare a sinelui şi a societăţii.

Încă de la începutul secolului trecut, Robert E. Park, unul dintre reprezentaţii Şcolii de la Chicago, arăta că, indiferent de formele concrete de manifestare, comunicarea „creează consensul sau măcar condiţiile pentru a se ajunge la acel consens şi înţelegere între membrii unui grup social, ceea ce îi oferă acestuia şi fiecăruia dintre elementele componente caracterul nu numai de societate, ci şi de entitate culturală. Comunicarea ţese o adevărată încrengătură de obiceiuri şi aşteptări comune care ţin laolaltă unităţile sociale” („Reflections on Communication and Culture”, p. 167).

Comunicarea înseamnă mai mult decât schimbul şi transmiterea de informaţii, comunicarea creeazăşi menţine societatea, construieşte, pune în circulaţie, propagă o identitate comună. Comunicarea ţine mai mult de procese sociale de adâncime, cum ar fi „conservarea identităţii şi a coeziunii, exercitarea funcţiei vitale de integrare socială, de menţinere şi consolidare a unui humus psihologic comun” (P. Dobrescu, „Aisbergul comunicării”, p. 38). Întemeietorul Şcolii de la Chicago, John Dewey, investea comunicarea cu rolul de a realiza saltul de la societate, în sensul de mare de oameni la comunitate, adică oameni care împărtăşesc valori comune, o serie de norme, atitudini şi comportamente comune. „Nu numai că societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, ci este corect să spunem că ea există în transmitere şi comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri.

Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, aspiraţii, cunoştinţe – o înţelegere comună – „acelaşi spirit” cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul, aşa cum se procedează cu cărămizile, ele nu pot fi împărţite aşa cum se împarte o plăcintă la mai multe persoane prin divizarea ei în bucăţi fizice. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe” (J. Dewey, The Public and Its Problems, p. 98.)

1.2. Mass media şi puterea simbolică

În acest cadru general, pot fi identificate trăsături tipice ale comunicării de masă, care arată limitele analogiilor dintre comunicarea de masă, pe de o parte, şi comunicarea interpersonalăşi de grup, pe de altă parte. Comunicarea de masă este un proces subtil şi complex, o problemă care implică negocierea, interacţiunea şi schimbul tot la fel de mult precum conversaţia dintre doi oameni.

Cu toate acestea, generalizarea diferitelor componente ale modelelor care pleacă de la observarea interacţiunilor faţă în faţă trebuie privite cu rezervă, mai ales că, în societatea contemporană, mediatizarea modifică graniţele tradiţionale dintre public şi privat, iar semnificaţiile în societate, conţinutul conversaţiilor interpersonale şi de grup sunt construite, aproape în totalitate, de către şi prin intermediul comunicării de masă. Comunicarea de masă poate fi desemnată drept „procesul de producere instituţionalizată şi de răspândire generalizată a bunurilor simbolice prin fixarea şi transmiterea informaţiei sau a conţinutului simbolic” (J. B. Thompson, Media şi modernitatea. O teorie socială a mass media, p. 30).

Comunicarea echivalează, în viziunea lui George Herbert Mead, cu schimbul de simboluri şi de înţelesuri pe care indivizii le ataşează acestor simboluri. Simbolurile trebuie să aibă un înţeles comun pentru persoanele care apelează la ele, iar comportamentul uman poate fi înţeles prin observarea modului în care indivizii dau înţeles informaţiei simbolice pe care o schimbă între ei. Interacţiunea nu urmăreşte doar cunoaştere reciprocă, ci şi convenirea unui fond de simboluri comune care facilitează comunicarea şi interpretarea comună a unor fapte şi procese (în E. Rogers, A History of Communication Study. A Biographical Approach, pp. 168 – 169). Simbolul transmite informaţie, dar şi o convenţie, o serie de înţelesuri codate, asupra cărora s-a căzut de acord; el reuneşte o serie de trăsături dintre cele mai generale, care fixează un eveniment, o stare de spirit, o emoţie; simbolul unifică, asigură transmiterea, compactizarea unor informaţii care topesc în ele şi dimensiuni afectivo-atitudinale.