Leucoza Enzootică Bovină

Introducere

Virusul leucozei bovine a fost prezent în Europa în prima jumătate a secolului XIX, de

unde a fost răspândit în America, spre sfârşitul secolului XX. Se pare că a revenit în Europa, prin

importuri de bovine din America de Nord. Cele mai multe cazuri de leucoză sunt constante în

ţările din jurul Mării Baltice: Danemarca, Suedia, Germania, Finlanda, Rusia, Polonia, etc.

Există ţări care sunt oficial recunoscute ca fiind indemne de LEB. La noi în ţară boala a fost

diagnosticată pentru prima dată de Suţeanu (1954), la un taur de rasă roşie, iar ulterior, s-au

semnalat noi focare de boală (Barna şi colab., 1979, Pârvu şi colab.,1979, Păunescu şi colab.,

1979) şi s-au studiat sub aspect epizootologic, a metodologiei de diagnostic, a prevenirii şi a

combaterii.

Leucozele bovine sunt boli infecţioase ale sistemului reticulo-histiocitar, de tip neoplazic,

malign, cu etiologie virală şi evoluţie obişnuit cronică, exprimate clinic îndeosebi la animalele în

vârstă, sub o formă leucemică intravasculară şi o formă aleucemică, extravasculară, tumorală.

Anumite specii pot fi infectate prin inoculare de virus, dar infecţia naturală se întâlneşte

numai la bovine (Bos taurus şi Bos indicus), bivoli şi capybaras. Ovinele sunt sensibile la

infecţia experimentală prezentând tumori la vârste mult mai precoce decât bovinele. Persistenţa

anticorpilor poate fi prezentă după infecţia experimentală la caprele sălbatice, iepuri, şobolani,

porcii de Guineea, pisici, câini, oi, maimuţa rhesus, cimpanzei, antilope, porci, capre şi bubaline.

Cazurile cele mai frecvente apar la bovine cu vârste cuprinse între 4 şi 8 ani, fiind mai

predispuse la boală bovine din rasele Roşie daneză, Roşie estonă, Brună letonă şi, în general

toate rasele de lapte.

Cap.I. Leucoza enzootică bovină

Leucoza enzootică a bovinelor (LEB) este o boală infecţioasă, neoplazică, malignă,

caracterizată prin proliferarea continuă, necontrolată a mezenchimului activ, leziunea de bază

fiind hiperplazia şi metaplazia sistemului reticulo-endotelial.

Prima descriere a leucozei a fost făcută de Si edamgrot z ki (1878) , în Germania.

După 1900, Knuth Duteit şi col., descriu amănunţit boala din punct de vedere clinic,

indicând ca factor esenţial de diagnostic depistarea celulelor limfoide modificate, din sângele

circulant. Termenul de "leucoză" a fost folosit pentru prima dată de Ellerman şi Bang (1908),

care l-au utilizat în vederea descrierii unor asemenea stări morbide la păsări. Abia în 1932,

Dobberstein propune ca acelaşi termen să fie folosit şi pentru limfosarcom, leucemie,

limfomatoză, etc, la taurine. Noţiunea de "leucoză enzootică" a fost formulată pentru prima

dată de Goetze şi col. (1954), coroborând cele două aspecte ale bolii, hematologică şi tumorală.

Autorul a definit leucoza bovină ca "o boală infecţioasă de natură virală, tumorigenă, care

evoluează insidios în ferme". În cadrul metodologiei de lucru, Goetze concepe prima "cheie de

diagnostic pentru leucoza bovină", bazată pe numărul de leucocite şi procentul de linfocite din

sângele circulant periferic, care, ulterior, a stat la baza întocmirii unor chei similare de către

Bendixen (Danemarca), Wi n q u i s t (Suedia), Telle (Germania), etc. Bendixen, în 1960, arată că

leucoza enzootică bovină este o boală contagioasă, iar Duther şi col.(1966) identifică virusul în lapte.

Miller şi col.(1969) au identificat, pentru prima dată, cu ajutorul microscopului electronic, agentul

etiologic (particule de tip C) în culturi de limfocite provenite de la vaci cu limfocitoză. În 1976, Miller

pune la punct diagnosticul serologic prin reacţia de imunodifuzie, iar Tanake (1988) prepară anticorpi

monoclonali faţă de glicoproteina 51. Pelerin (1989), introduce metoda de diagnostic prin amplificarea

genică (PCR).

În România