Rasa canină Akita Inu

O parte a nordului muntos al insulei Honshu, cea mai mare din arhipelagul nipon, este cunoscuta astăzi sub numele de prefectura Akita, dar în cursul secolului trecut I se spunea Dewa. Principalul oraş al prefecturii este Odate. Această zonă era slab populată dar bogată în mistreţi, elani şi urşi yezo. Câinii folosiţi aici pentru vânătoare erau din vechime recunoscuţi pentru eficienţa lor şi, conform legendei, descindeau din câinii părăsiţi de un Daimyo din clanul Sanehide, familie căzută în dizgraţia shogunului Ieyatsu Tokugava şi refugiată în Akita. Există chiar şi documente în sprijinul ideii că eforturile acestuia ar sta la baza apariţiei câinilor japonezi de vânătoare, numiţi Matagi-Inu. De mare ajutor pentru stabilirea vechimii rasei sunt şi săpăturile arheologice ce datează din epoca Giomon (5000-3000 î.Hr.) şi în care s+au descoperi vase de piatră, oglinzi din bronz şi statuete de teracotă reprezentând câini ce aveau multe dintre caracteristicile uni Akita de astăzi.

Timp de secole, luptele de câini erau una dintre distracţiile favorite ale samurailor iar câinii din Dewa au început şi ei sa fie folosiţi în luptă. Aceşti câini se bucurau de un mare respect şi erau un simbol al forţei, curajului, loialităţii, bogăţiei şi puterii. Erau câinii vânătorilor care îndrăzneau să-l infrunte pe teribilul Yezo, erau câinii samurailor, erau câinii preferaţi de shogun. Prezentaţi cu mănuşi speciale care indicau rangul stăpânului, aceşia erau crescuţi cu un respect profund şi cu o mare dragoste. Acest respect faţă de rasă continuă şi în zilele noastre putându-se exemplifica prin faptul că statul japonez subvenţionează proprietarii care, datorită unor dificultăţi economice, nu le pot asigura un tratament adecvat. Aceşti câini aveau un calm provenit din forţa lor interioară, atacând în mod silenţios, prin surprindere. Erau comparaţi cu campionii de judo datorită capacităţii lor de a răsturna situaţia într+o luptă în aparenţă disperată, exploatând slăbiciunea adversarului de multe ori superior.

În secolul al XIX-lea, industrializarea Japoniei a adus un număr mare de probleme sociale. Din acest motiv Akita-Matagi Inu au început să fie antrenaţi pentru pază. Familiile influente îşi selectau exemplarele pe criterii de mărime şi agresivitate. Pentru a le creşte talia şi calităţile de luptă au fost încrucişaţi cu Dogii aduşi de inginerii germani ce lucrau la minele de cupru Kosaka şi cu Mastifii Tibetani ai negustorilor mongoli. De altfel, cu excepţia micului Chin japonez, nu exista nicio preocupare pentru păstrarea tipicităţii originare raselor japoneze. Prin diferitele încrucişări a luat naştere un Shin-Akita (adica un câine considerat îmbunătăţit). Datorită popularităţii lui Shin-Akita, Akita-Matagi tradiţional a devenit o raritate.

La începutul secolului XX, odată cu revenirea naţionalismului, japonezii s-au concentrat asupra promovării valorilor culturii autohtone, inclusiv în ceea ce priveşte rasele de câini. Unul dintre pionerii acestei mişcări chinologice a fost Profesorul Shozaburo Watase care, în 1915, a publicat un articol despre rasele japoneze originare şi a încercat să sensibilizeze ministerul afacerilor interne. În 1915 legalizarea luptelor de câini aduceau mari prejudicii rasei, Akita fiind din nou modificat prin încrucişarea cu Bulldogul, Ciobănescul German, Bullmastifful şi chiar cu Bull Terrierul. Eforturile profesorului Watase au fost încununate de succes în iulie 1931, când guvernul japonez a declarat monument naţional câinii mari japonezi, dându-le denumirea de Akita, după zona lor de obârşie. În următorii ani, cu sprijinul larg al intregii opinii publice, şi alte rase japoneze au devenit monument: Kai, Kishu, Shikoku, Hokkaido şi Shiba. Chiar dacă primul club al pasionaţilor de Akita, Akita Inu Hokonzai (OKIHO), se formase deja din 1927, sprijinul guvernamental a fost determinat de activitatea grupului Nipponken Hokonzai (NIPPO).