Îngrijirea Pacientului cu Glaucom

I. ARGUMENT

Milioane de oameni din lumea întreagă trăiesc fără să vadă deloc. Unul dintre principalii vinovaţi este şi glaucomul, cunoscut în popor şi sub denumirea de "boala orbirii în tăcere".

Glaucomul reprezintă o cauză importantă de orbire la nivel mondial, vederea reducandu-se treptat, fără indicii sau semnale prealabile, uneori chiar fără simptome. În lumea modernă, la 50 de bolnavi cu glaucom există alţi 50 care nu ştiu că au această boală, din cauza absenţei simptomelor.

Glaucomul este o boală care nu doare şi care evoluează fără simptome în primă fază. Şi cum oamenii merg la medic atunci cînd îi doare ceva, glaucomul nu ne trimite la medic. Mai mult, această boală nu poate fi prevenită. Singurul lucru care poate fi făcut este depistarea cît mai precoce. Nedepistat, după 5 ani, glaucomul este aproape o cauză pierdută. Este bine că boala să fie diagnosticată din timp, deoarece este o afecţiune progresivă. Se pare că nu există un tratament care să vindece complet boala, doar remedii adjuvante prin care se menţine controlul ei.

Incidenţa glaucomului creşte pe măsura înaintării în vîrstă: 1 la şută din populaţia peste 40 de ani şi 10 la şută dintre persoanele peste 80 de ani suferă de glaucom. În ţară noastră nu există o statistică a bolnavilor cu glaucom însă se estimează mai mult de 150.000 de cazuri.

Având în vedere aceste considerente, am ales să dezbat această temă de proiect, din perspectiva unui viitor asistent medical.

În definiţia dată de Virginia Hendreson, asistenta medicală va fi ochiul pentru ce-l care şi-a pierdut vederea de curând. Pornind de la acest enunţ, am încercat să punem pacientul în centrul preocupărilor noastre, ale echipei de îngrijire, implicarea pacientului în luarea deciziilor privind propria sănătate, ceea ce înseamnă o întelegere şi o cunoaştere a omului şi mai ales a modului în care se pot iniţia şi întreţine relaţii interpersonale cooperante, bazate pe respect reciproc.

Boala este ruperea echilibrului armoniei, care se traduce prin suferinţa fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie nouă, provizorie sau definitivă.

II. PARTEA TEORETICĂ

II.1. Noțiuni generale de anatomie și fiziologie a analizatorului vizual

Vederea furnizează peste 90% din informaţiile asupra mediului înconjurator, de aceea are o importanţă fiziologică considerabilă, nu numai în diferenţierea luminozităţii, formei şi culorii obiectelor, dar şi orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului şi a tonusului cortical.

Structura analizatorului vizual

Analizatorul vizual este un sistem funcţional, care morfologic şi funcţional cuprinde trei segmente:

I. Un segment periferic sau receptor care primeşte excitaţiile exterioare specifice;

II. Un segment intermediar de conducere a căilor nervoase;

III. Un segment central sau cerebral, unde excitaţia este transformată în senzaţie vizuală.

I. Segmentul periferic constă în:

a. globul ocular;

b. anexele globului ocular.

a. Globul ocular este o formaţiune aproape sferică, situată în partea anterioară a orbitei şi este format din trei tunici suprapuse care formează peretele lui. Acestea sunt:

- tunica externă fibroasă;

- tunica mijlocie vasculară;

- tunica internă nervoasă.

Tunica externă fibroasă are rol protector. Se împarte în două porţiuni inegale: una posterioară opacă, albă – sidefie, numită sclerotică şi o porţiune anterioară bombată şi transparentă numită cornee.

Tunica mijlocie vasculară bogată în pigment prezintă coroida, ca fiind învelişul hrănitor al globului ocular, care în partea anterioară formează corpul ciliar şi irisul – cu un orificiu central – pupila, ce reglează cantitatea de lumină pătrunsă în ochi.

Tunica internă nervoasă este constituită din retină, care se întinde de la nervul optic la pupilă.

În interiorul globului ocular sunt cuprinse urmatoarele medii transparente:

- cristalinul;

- umoarea apoasă;

- corpul vitros.

Cristalinul este o lentilă biconvexă, situată înapoia irisului, fiind înconjurat de o capsulă – cristaloida. La extremităţi se leagă de muşchiul ciliar prin ligamentul suspensor. Acestea, împreună cu cristalinul constituie un perete despărţitor între camera anterioară cuprinsă între cristalin şi cornee şi camera posterioară, situată între cristalin şi retină.

În camera anterioară se găseşte umoarea apoasă, un lichid transparent, produs de procesele ciliare şi drenat permanent în sistemul venos al globului ocular.

Umoarea apoasă este principalul tranportor al substanţelor nutritive şi plastice necesare cristalinului şi corneei, de ea depinzând presiunea intraoculară.

Presiunea intraoculară reprezintă rezultanta echilibrului dintre conţinut (vitros, umoarea apoasă, sânge) şi conţinător (perete scleral şi cornee).

Umoarea apoasă este produsă la nivelul proceselor ciliare cu un debit de 2,2 mm3/min, iar de aici ajunge în camera posterioară. Parcursul umoarei apoase (UA) este în continuare: camera posterioară (CP) → pupila → camera anterioară (CA) unghiul iridocorneean (unde exista trabeculul uveoscleral) → canalul Schlemm → canale colectoare → venele apoase episclerale. În deplasarea ei UA poate prezenta dificultăţi în eliminare, ce vor determina formarea glaucoamelor.

Corpul vitros este o substanţă gelatinoasă care ocupă tot spatiul cuprins între faţa exterioară a cristalinului şi peretele globului ocular. Corpul vitros are rol însemnat în dezvoltarea şi menţinerea formei globului ocular.

b. Anexele globului ocular sunt:

- pleoapele;

- mucoasa conjunctivă;

- aparatul lacrimal;

- muşchii motori ai globului ocular;

- cavitatea orbitară.