Utilizarea Polietilenei

Termenul de ”polimer” apare în 1833 menţionat de Berzelius, care asociază acestei noţiuni ideea prezenţei atomilor de acelaşi fel, în proporţii, în compuşi de greutăţi moleculare diferite.

În timp, prin secolul XX, chimistul german H. Standinger a elaborat teoria macromoleculară, observând că soluţiile compuşilor macromoleculari de concentraţie mică au vâscozitate foarte mare, emiţând astfel ipoteza unor molcule foarte lungi, neasociate între ele.

O deosebită importanţă a avut descoperirea făcută de Karl Ziegler, în anul 1954, legată de obţinerea polietilenei de mare densitate ( 0,97 g / cm3) sau polietilenă dură.

Această descoperire a fost dezvoltată de lucrările lui Giulio Natta, care în 1955 pune bazele polimerizării stereospecifice ce permite obţinerea polimerilor stereoregulaţi folosind drept catalizator de polimerizare produşii de reacţie ai combinaţiilor organo-aluminice cu compuşii materialelor tradiţionale.

Domeniile de aplicare a materialelor plastice sunt foarte diversificate plecând de la industria de ambalaje, electrotehnică, electronică, construcţia de maşini şi autovehicule, agricultură şi chiar medicină, precum şi materiale de construcţii, specifind în mod deosebit ţevile pentru transportul gazelor naturale.

Statisticile arată că în anul 1990, producţia mondială de mase plastice a fost de 14,5 ori mai mare faţă de perioada 1963 1965, tinzând să se apropie ca volum, în anul 2000, de producţia de metal pe cap de locuitor a Terrei.

Dintre aceste materiale plastice, ponderea cea mai mare – peste 60% – o deţin: polietilena (PE), polipropena, polistirenul, policlorura de vinil şi copolimerii lor.

Datorită avantajelor tehnice şi economice, ţevile din PE se utilizează pe scară din ce în ce mai largă pentru reţelele de distribuţie a gazelor naturale.

În ultimii ani s-a trecut de la utilizarea conductelor din PE pentru construcţia de conducte de distribuţie noi, la reabilitarea reţelelor vechi din oţel folosindu-se, spre exemplu, metoda U-liner, prin care secţiunea transversală a conductei se reduce până la 55% pentru a fi introdusă uşor în conducta gazdă, urmând ca ulterior readucerea ei la forma cilindrică să se realizeze cu ajutorul aburului sub presiune, ajungându-se la un autofretaj.

Deşi ţevile din oţel sunt folosite pentru multe din câmpurile de ţiţei şi gaze, precum şi pentru conductele de lungime mare, ţevile din materiale plastice au înregistrat o tendinţă de dominare în domeniul distribuţiei gazelor prin conducte . Astfel, în anul 1982, aproxitiv 80% din cei 36 800 km de conducte noi şi de înlocuire de linii principale şi de linii de serviciu instalate în S.U.A au fost conducte din plastic. Peste 50% din conductele de distribuţie noi instalate anual în perioada 1974  1982 în S.U.A. au fost realizate din ţevi din material plastic.

În România, utilizarea ţevilor din polietilenă pentru reţelele de transportul şi distribuţia gazelor naturale a apărut de aproximativ 1015 ani dezvoltându-se destul de rapid.

Primii 1 000 km de conductă din cadrul sistemului de distribuţie gaze din PEHD au fost construiţi în România pe baza unor proiecte ale B.C. Gaz Canada, în cadrul programului de reabilitare a sistemului petrolier, finanţat de Banca Mondială.

Acest domeniu a evoluat rapid pe piaţa internă ca tehnologie modernă pentru construirea conductelor de PEHD, acest lucru determinând cercetări şi elaborări de reguli referitoare la astfel de sisteme.

Astfel mi-am propus ca în lucrarea de faţă să abordez câteva aspecte legate de propietăţile şi caracteristicile polietilenei, tehnologiile de obţinere, realizarea îmbinărilor conductelor de polietilenă, precum şi exploatarea corectă a acestui tip de conducte pentru transportul gazelor naturale.

Lucrarea este împărţită pe mai multe capitole în care sunt dezvoltate pe larg aspectele enumerate mai sus şi în plus am mai abordat şi controlul calităţii montării conductelor de polietilenă şi nu în ultimul rând problema protecţiei mediului din punct de vedere al utilizării acestui tip de conducte de polietilenă.

Asupra modului de formare a titeiului in scoarta pamantului s-au emis mai multe teorii. Unele din acestea considera titeiul ca fiind de origine anorganica, altele ii atribuie origine organica.

Teoria anorganica asupra origii titeiului a fost formulata de M. Berthelot si a fost completata sis sustinuta de D. I. Mendeleer. Aceasta teorie afirma ca titeiul s-a format in straturi adanci ale scoartei terestre prin actiunea apei asuprac carburilor metalice: CaCl2, Al4C3 etc. Care in contact cu apa se descompun rezultand acetilena, metan si alte hidrocarburi; sub actiunea temperaturii si presiunii inalte din interiorul pamantului si in prezenta catalizatorilor naturali, hidrocarburile nesaturate sau polimerizat formand titeiul de astazi.