Concertul Instrumental

I. Barocul în contextul culturii muzicale universale( cu plecare din Renaştere)

Barocul, ca şi termen al perioadei desemnate, nu a apărut decât după ce şi-a inventat el însuşi epoca, ulterior folosindu-se termenul de baroc. Putem semnala câteva accepţiuni de largă circulaţie ale termenului finit - baroc: barroco(lb.port.), barrueco(lb.span.) desemnând o “perlă neregulată, bizară, ciudată”; verruca(lb.lat.) “povârniş, neg”; barroco(lb.it.) “exagerat, încărcat, ciudat, bizar; şarlatanie”. În literatura secolelor XVI – XVII, baroc avea valoare de “extravagant, bizar, absurd”( Erasmus, Montagne, Pascal) şi a rămas sinonim cu “absurd”, “decadent” sau “grotesc”, până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Se presupune că prima utilizare a termenului de baroc s-a facut pentru a caracteriza celebra Porta Pia din Roma, proiectată şi realizată de Michelangelo în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, o construcţie a cărei arhitecturi se considera a fi destul de complicată şi sofisticată. Printre multe alte consideraţii, Tatarkiewicz e de parere că inţelesul iniţial al cuvântului baroc era mai aproape de abatere de la stil decât de definirea stilului propriu-zis cu valoare estetică autentică, desemnând mai curând o excentricitate a modei sau o proliferare a gustului indoielnic. Cuvântul baroc¬, cu inţelesul de perioadă sau stil, s-a stabilizat mult mai târziu, prin operele unora ca Burckhardt, Lübeke, Ilg, Gurlitt şi Wölfflin(sfârşitul secolului al XIX-lea) sau Benedetto Croce, Wilhelm Worringer şi Eugenio d’Ors y Rovira( prima jumătate a secolului al XX-lea). Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, dramă, exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură. Stilul baroc, al cărui nume a purtat adesea o nuantă peiorativă, ce face aluzie la suprasolicitarea afectelor pe care le impune şi a efectelor prin care se comunică, sau la un detaliu al modei timpului - peruca , defineşte o epocă a exploziei de linii, forme, culori şi sunete, care dezvăluie, fără rezerve, sau chiar cu ostentaţie, spiritul fremătător al vremii. El se concretizează nu doar în arta timpului – arhitectura, sculptura, muzica, reprezentaţii de teatru – dar şi în modul de viată, căci totul e acaparat de fastuos, de la impodobirea bisericilor şi palatelor, a scenelor sau a lojelor de teatru, a instrumentelor muzicale, până la ornamentarea grădinilor şi a parcurilor, a trăsurilor şi caleştilor, a veşmintelor şi a pieptănăturilor sau a mobilierului.

Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluţia picturii şi sculpturii bisericeşti. Ideea era ca artiştii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulţi şi needucaţi, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizaţi. Astfel manierismului intelectual şi rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate şi lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simţurilor. Oricum, a fost necesară aproximativ o generaţie până când aceste comandamente să poată fi realmente puse în practică prin naşterea şi cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele de baroc. În ciuda existenţei acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, dar contestată de alţii, că importantele inovaţii artistice ale marilor artişti