Corn - recital instrumental, muzică de cameră

Introducere – Istoricul cornului

Cred că in noi toţi există ceva constant, un sentiment a ceea ce e corect, al echilibrului, o armonie cu noi înşine şi cu lumea în mijlocul căreia trebuie sa trăim. Totuşi, avem nevoie să sperăm în ceva care este dincolo de noi şi ne ajută să dăm vieţilor noastre dimensiuni, direcţii. Muzica trăieşte şi respiră ca să ne spună tocmai asta: cine suntem şi la ce ne asteptăm. În Bach, ca şi în Mozart sau Schyber, există o cale între noi şi infinit Consider anumite lucruri sacre. Ştiu că pentru o albină, trandafirul nu este un obiect frumos ci o sursă de hrană; Totuşi, şi pentru albină şi pentru mine, trandafirul este sacru, dacă prin sacru intelegem un dar indrăgit şi de care depinzi. În acelaşi sens, muzica este pentru mine frumuseţe. Valoarea muzicii reală rezidă în abilitatea de a ne uni pe toţi împreună ca fiinţe complete

Acestea erau cuvintele lui Yehudi Menuhin referitoare la muzică, la importanţa şi rolul ei in viaţa fiecarui om şi a societăţii. Şi cred că nu greşea cu nimic, căci muzica este un fel de viată, reprezintă un limbaj universal valabil şi tot ea este una dintre cele mai nemiloase arte, căci ceea ce nu e valoros nu va avea cum să supravieţuiască. Aici lucrurile nu se pun cu jumătaţi de măsură, căci muzica este supusă cenzurii nu numai a publicului, dar şi a celui mai necruţător examinator: timpul. Astfel, în timp, numai ceea ce e cu adevărat valoros va mai fi cântat şi reluat, va mai fi cunoscut de către public. Şi să ţinem minte că nu tot ceea ce e nou şi inedit este şi valoros. Acesta ar fi cazul atâtor muzici moderne care s-au bucurat de o reprezentaţie sau două şi apoi au fost uitate în praful unei biblioteci.

Cornul este după parerea multor specialişti unul dintre cele mai dificile instrumente de suflat.Voi încerca să urmăresc evoluţia cornului(de la cornul “da caccia”-

cornul cromatic)de la preclasicism până la Richard Wagner,Anton Bruckner si Gustav Mahler.Cornul,unul dintre cele mai vechi instrumente,a cărui existenţă datează din cele mai vechi timpuri a fost introdus în orchestră pe la mijlocul secolului XVII-lea.Acest instrument a fost folosit încă din antichitate în campaniile de luptă şi mai târziu în partidele de vânătoare de unde era nelipsit.Semnalele emise de corn aveau o seminificaţie exactă în timpul vânătorii,de exemplu fiecare animal avea un semnal corespunzator.

Deasemenea,adunarea,plecarea sau incheierea vânătorii era anunţată prin intervenţiile cornului.Toate aceste semnale au fost preluate de compozitori şi au fost utilizate în toate genurile muzicale din preclasicism şi până în zilele noastre.

În perioada preclasică,datorită posibilităţilor tehnice reduse,cornul este mai puţin întâlnit în lucrările orchestrale.Cu toate acestea,la Johann Sebastian Bach întâlnim cornul “da caccia” în lucrări ca “Marea Missa” în si minor(Nr.10 ARIA) Cantata nr.65(“Sie warden aus Saba alle Kommen”) Concertul Brandenburgi nr.1,altele.În aceste lucrări,discursul muzical atribuit cornului este foarte dificil,care pune probleme şi instrumentiştilor din zilele noastre.Pentru interpretarea pasajelor respective aste nevoie de o anumită virtuozitate datorită dificultăţilor tehnice şi de registru.Acelaşi mod de tratare îl are şi Händel în celebra sa suită intitulată “Muzica apelor”.

În preclasicism ,cornul “da caccia” avea un mare neajuns.Fiind construit pe pricipiul armonicelor superioare,un instrument de o anumită lungime nu putea să emită decât armonice superioare ale unui sunet de bază.De aici rezultă denumirea de corn in FA ,în si bemol,în mi bemol şi aşa mai departe.

Aşadar,pe lângă faptul că nu se putea intona o gamă cromatică,in momentul schimbării tonalităţii,la miljlocul secolului al XVIII-lea,mai precis în anul 1753,un cornist din Dresda,Anton Joseph Hampel,remediază această problemă inventând nişte tuburi de schimb.Astfel,cornistul nu mai era nevoit să mai schimbe intregul instrument pentru a cânta diverse tonalităţi,ci numai aceste tuburi care işi modificau lungimea traseului principal.