Vocalitatea în muzica gregoriană

I. Introducere în muzica gregoriană

Muzica gregoriană, numită și cânt gregorian, este un gen muzical liturgic utilizat în cultul creștin catolic. Inspirată de muzica primelor generații de creștini de pe teritoriul Imperiului Roman de Apus, aceasta avându-și, la rândul ei, originea în Grecia decadentă, muzica gregoriană s-a dezvoltat în secolele VI- XI. Numele său pleacă de la cel al papei Grigore I cel Mare (a doua jumătate a secolului al VI-lea), care a condus o reformă pentru unificarea muzicilor bisericești pe tot cuprinsul Europei de vest.

Muzica gregoriană reprezintă un monument cultural și o comoară a muzicii universale, constituind de asemenea cântarea proprie a liturghiei romano-catolice. Alături de muzica bisericească bizantină, cu care are numeroase puncte comune, muzica gregoriană este cealaltă ramură importantă a muzicii creștine.

Din punct de vedere istoric, cântarea gregoriană se leagă de numele Papei Grigorie cel Mare (Dialogul), care a trăit în sec. VI - VII. El a păstorit Biserica Romei între anii 590 și 604. Acești ani ai pontificatului său au fost fecunzi din diferite puncte de vedere, dar în special, pentru tot ceea ce ține de îmbogațirea și dezvoltarea cântărilor liturgice.

Din punct de vedere muzical, muzica gregoriană este definită ca un cântec monodic: intepreții execută cu toții aceeași melodie, folosind însă numai gama naturală. În muzica gregoriană nu sunt întrebuințate alterațiile (diez și bemol), fiind tolerat numai Si bemol. Urechea modernă este cu siguranță obișnuită cu gama temperată, cu acordurile și armoniile diferitelor voci sau instrumente, încât simplitatea cântecului gregorian i se poate părea o realitate sonoră oarecum originală. Pătrundem într-un univers muzical care pare, pentru omul modern, puțin exotic, inedit.

3

II. Forme muzicale și dezvoltarea artei gregoriene

1. Sistemul tonal și monodia gregoriană

O astfel de artă, ca și cea gregoriană, cu o oarecare stabilitate, are un important număr de elemente tradiționale. Practica sa, regulile generale, ritmul și modurile sale au fost totdeauna și sunt încă mai mult sau mai puțin vii, în funcție de epocă sau de țară.

Sistemul tonal sau mai bine zis modal al cântului bisericesc este unul dintre cele mai interesante. Este moștenirea antichității greco-romane, ușor modificată în ubele din scările sale, fie prin excluderea celor care erau prea “lipsite de vigoare”, fie prin adăugarea altor formule melodice împrumutate din vechea sinagogă.

Muzica modernă nu cunoaște decât două moduri, majorul și minorul. Cântul Gregorian folosește toate modurile ce se pot forma plecând de la fiecare treaptă a gamei naturale fără accidenți ; toate scările de : do, re, mi, fa, sol, la, si, fara diezi sau bemoli. Aceste scări se diferențiază și prin relația care există între nota care poate fi asimilată în parte cu tonica și aceea care se numește dominantă sau, mai bine, tenor. “Dominanta” muzicii moderne este întotdeauna cvinta; aceea a unui mod liturgic poate fi atât de bine terța ca și cvarta, cvinta sau chiar sexta.

Scările modale, în practica gregoriană, sunt clasificate în opt specii principale numite tonuri; patru sunt supranumite autentice, patru plagale. Autenticele se formează deasupra finalei și au ca tenor cvinta sau sexta. Modurile plagale se intend în grav și au tenorul la terță sau la cvartă.

În realitate, în muzica gregoriană nu vom întâlni “game”, în sensul în care înțelegem acest termen, ci grupuri de formule melodice care, reunite prin afinitățile unei trepte sau ale alteia, constituie caracterul unui mod sau al altuia.

Muzica pornea de la conceptul de cantus planus (lat. „cânt lin”), care dezvăluie două caracteristici de bază ale stilului: utilizarea exclusivă a vocii

4

umane și preferința pentru mersul treptat al melodiei (salturile sunt rare și „atenuate” prin tehnica numită gradualis).